Ma uit în urmă şi văd urme de paşi grei... sau molcomi...
Sub tălpile mele stânci s-au transformat într-un praf fin ce străluceşte în lumina palidă a nopţii, ca apoi să mă ridice - mai semeţe şi mai frumoase - aproape de cerul plin de ţinte argintii. Trag însetat, cu pasiune. Am aprins încă o ţigară sub teiul înalt care-mi mângâie în ropot umerii cu bobiţele lui aurii, parfumate.
... şi drumul a trecut printre stânci, sau peste ele... şi m-a 'nălţat cu scrâşnet către un alt "eu", mai bun; ori m-a dus prin mlaştini. Dulce a fost nepăsarea acelor îmbrăţişări noroioase, murdare, şi adânci; şi amăruie a fost oprirea timpului, amăruie - aşa cum se spune că ar fi mierea viespilor...
Însă mult mai dulce a fost învingerea temerilor - atunci când am părăsit semeţia pietrei cu iz de muşchi ud... pentru a mă cufunda în oceanul limpede al cunoaşterii de sine.
Am aruncat poleitele haine de împrumut, căci noul meu trup nu le mai cuprindea strălucirea fadă...
... şi-am pus din nou pe umeri mantaua ce flutură uşor în adierea vântului de seară - înveşmântat astfel am pornit către alte culmi... din care izvorăsc ape răcoroase.