Jeans. Mi-a plăcut întotdeauna cuvântul ăsta. Nu ştiu cum le sună altor oameni, însă mie îmi mângâie auzul. Alunecă, în contrast cu ţesătura care e puţin aspră şi groasă. Şi albastră. Pentru că prima oară când mă gândesc la o pereche de jeans, sau la o jeacă, îmi zboară automat gândul la albastru. Am purtat negru, şi cenuşiu, şi indigo... dar nimic nu se compară cu albastrul puţin şters al jeanşilor. Şi trebuie să recunosc, sunt dependent de culoarea asta. M-am îmbrăcat atât de des prin anii '90 în albastru, din primăvară până-n iarnă, că am produs un şoc celor care mă cunoşteau, atunci când am început să îmbrac negru :). Şi nu pentru că era la modă să te îmbraci în negru pe atunci, ci pentru că simţeam nevoia de o schimbare. Nici excesele de albastru nu-s bune. Cromoterapia... bat-o vina.
Schimbare pe care am dus-o la extreme între 98-2003, sau 2004, când am testat cafeniu, brun... da, până şi câinele avea blana cafenie, că na... era brac german. Frumos dracul, cu bărbuţă, prietenos, avea ceva nobil în el. Acum e prin alte lumi, şi probabil aleargă pe câmpiile veşnic verzi, lătrând fericit la stele.
Treaba cu moda e că... mie nu-mi prea pasă de modă. Îmbrac numai ce-mi place. Mi-am "îngheţat" stilul cu mulţi ani în urmă, când am decis că dungile, briz-brizurile, carourile, imprimeurile mari - sunt pentru alţii. Mie îmi plac hainele simple. Iubesc albastrul combinat cu negru. Simplu. Fără prostii şi bling-bling-uri. Ducând puţin în extremă ideea de "omul sfinţeşte locul", am să spun că omul face haina, şi nu invers. Pentru că atunci când ai o anumită aură& personalitate, faci o simplă haină să arate bine pe tine. Şi mai primeşti şi complimente pe deasupra.
În aceeaşi idee, fineţea şi graţia unei femei se văd indiferent dacă poartă colanţi şi şoşoni, sau rochie de seară şi tocuri. Asta dacă are... fineţe şi graţie. Lucruri care e bine să nu fie confundate cu greutatea corporală, pentru că vin din interior. Am văzut de multe ori femei plinuţe care erau îmbrăcate cu gust, şi care aveau graţie în mişcări - mult mai multă decât alte femei, care erau "trase prin inel".
Revenind...
... pantalonii trebuie să arate a pantaloni. Că sunt de piele sau de doc, ai mei trebuie să fie drepţi de sus până jos. Excepţie face o singură pereche, care este evazată. Şi pentru că pielea e grea, iar eu mai am de dat ceva kg jos, am revenit la jeans. Albaştri. După câţiva ani, în care oamenii începuseră să creadă că mă prind 100% pantalonii cu buzunare mari pe laterale, m-am întors la mult iubitul meu albastru, în cea mai simplă formă.
Dacă sunt pretenţios în a-mi alege o pereche de blugi, la fel de pretenţios sunt atunci când îmi aleg o cămaşă, un tricou, sau o haină. De asta îmi place să bântui SH-urile. Da, îmi plac în mod special jeanşii care au un grad natural de uzură, şi cămăşile cu aer milităresc. Însă alte lucruri nu le găsesc la SH, aşa că trebuie să călătoresc puţin.
Un alt loc care-mi place e real-Hypermarket, pentru că acolo am găsit de multe ori lucruri care mi-au plăcut, mai mult de atât - îmi plac şi acum. Ei bine... nu-s un mare fan al mersului cu microbuzul/autobuzul staţii peste staţii, dar când ajung şi intru în real, instant mă simt bine. Chiar m-am întrebat zilele astea "de ce". Cred că-mi place lumina ( şi muzica). Să te uiţi la produse, şi să poţi citi fără ochelari un scris mic, e ceva. Pentru că nu-mi place să merg cu ochelarii de vedere pe nas.
:)
O bună parte dintre lucrurile pe care le am sunt cumpărate de acolo - de la oala de inox ( care a ajuns la mama), vasele cu aer japonez ( pe care le-am cam făcut ţăndări şi trebuie să-mi iau altele), haina neagră - până la sacul de dormit şi izopren.
Nu cred că a fost dată când am intrat în real, şi n-am vizitat raionul de confecţii bărbaţi. Am o slăbiciune pentru zona aia, şi nu spun asta doar pentru că particip cu postarea la etapa 22 a SuperBlog-ului 2011 :).
Chiar au fost puţine dăţi când am trecut pe acolo, şi n-am cumpărat nimic. Mereu găsesc câte ceva care-mi place. Azi un tricou, mâine o haină... poimâine o cămaşă. Cel mai mult timp l-am petrecut în zona cu reduceri, acolo am găsit nişte tricouri faine, cu mânecă lungă, şi tot acolo am găsit mănuşile de piele întoarsă, pe care le port cu mare plăcere de vreo 2 ani, cred.
Dap...
Încă e toamnă. Cam rece (chiar şi pentru gusturile mele), dar încă e. Dacă toamna îmi place pentru frunzele galben-roşiatice, şi pentru vântul răcoros, îmi place şi pentru felul în care se îmbracă oamenii. Toamna mi se pare cea mai elegantă, din punctul ăsta de vedere. Pentru că am ocazia să văd un domn în vârstă, care poartă fular lung şi pălărie, un tânăr elegant care merge să se întâlnească cu iubita, sau o femeie îmbrăcată într-un cafeniu închis, elegant, cu toate accesoriile asortate pe măsură. Da... păi... sunt bărbat, îmi place să privesc femeile. Pentru că avem femei frumoase în oraş ;). Şi unele chiar ştiu să se îmbrace :)
postare scrisă pentru etapa 22 SuperBlog 2011
Se afișează postările cu eticheta real. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta real. Afișați toate postările
duminică, 20 noiembrie 2011
vineri, 4 noiembrie 2011
Cât de român eşti?
Îmi aduc aminte zâmbind de ce-mi povestea un cunoscut, cu ceva timp în urmă. Îmi spunea că bunicul lui - în ciuda faptului că ar avea nevoie să consume lactate, refuză cu încăpăţanare să cumpăre iaurt din comerţ. Pentru că omul, aflat la o vârstă respectabilă, spune că el n-a pomenit ca un iaurt să fie bun de mâncat după 2-3 săptămâni, şi în consecinţă... nu pune gura pe lactatele din magazine.
Ascultându-l pe nepot, mi-am spus "uite că mai există oameni care nu se conformează". Da, încă mai sunt pe lume oameni de genul, care refuză să cumpere unele produse de pe piaţă; oameni care preferă roşia mică şi colorată, mărul care miroase şi are gust... de măr. Încă se preferă ardeiul, gogoşarul, pătrunjelul, căpşuna - crescute în grădină, în locul suratelor care sunt mai mari şi mai... "plasticate", de import. Da, ăsta e cuvântul. Arată de parcă ar fi făcute din plastic. Pentru că un om înaintat vârstă are alte puncte de reper, datorită anilor în care s-a hrănit cu fructe şi legume crescute în grădini, şi produse lactate naturale - el ştie cât de mare e normal să crească un ardei capia sau o roşie, şi ce gust are cu adevărat o căpşună. Pe el n-ai să-l păcăleşti cu lapte la cutie, pe care azi îl aduci în magazin, şi îl vinzi peste o lună, nici cu pâine trasă în folie de plastic care rezistă câteva zile, ce are consistenţa unei bucăţi de hârtie la mestecat, şi nici cu fasolea cu ciolan la conservă, care are termen de garanţie de vreo doi ani, aşa. Nu. Omul respectiv se uită peste/prin toate, şi spune "eu nu mânânc mizeriile astea".
Spre deosebire de alţii, noi ca români - avem o istorie lungă. A noastră. Poate nu e cea mai bună, nu e cea mai curată, dar o avem. Acum... oi fi crezând eu în reîncarnare, azi sunt aici, peste o sută de ani în Japonia...
Dar... hmm...
Azi... mă aflu în România. Sunt român. Şi ca român, deşi nu sunt un mare fan al zeilor, mi-ar fi plăcut ca ai noştri să fi rămas cu Zamolxe al dacilor, în loc să importe divinităţi palide din alte culturi. Îmi doresc ca limba pe care o vorbim să nu fi fost atât de presărată de cuvinte străine, doar pentru că dau mai bine în societatea noastră pestriţă, pentru că avem o limbă frumoasă.
Am prins vreo 15 ani de viaţă, înainte de revoluţie. Timp în care am ieşit pe stradă încălţat cu pantofi româneşti, îmbrăcat cu haine româneşti, şi în care acasă am mâncat româneşte. Şi nu mă plângeam prea mult atunci. Pentru că pantofii ţineau, hainele rezistau la spălat, soare, şi chinurile orelor de joacă, iar mâncarea era... mâncare. Adică... roşia era roşie. De un roşu puternic. Şi avea gust. Pâinea era pâine. Adica mâncai două-trei felii, şi cam te apropiai de saţietate. Merele erau frumoase, colorate de soare, şi parfumate. Aveam pe vremea aia doar câteva chestii pe care le-aş fi mâncat non-stop. Una dintre ele era prăjitura Laura, care era mult prea mare pentru mine pe vremea aia. Ori aveam eu gura mică... :)). Şi ce era?... o simplă prăjitură făcută dintr-o gelatină galbenă şi două straturi de aluat, date cu zahăr pudră. Ei bine, gelatina aia era bestială.
Asta era una. A doua - era binecunoscuta prăjitură "Siret". O altă chestie, care atunci când era proaspătă, era demenţială. A treia - era chestia aia sub formă de baton, care se găsea la chioşurile de îngheţată, din lapte praf. Iubeam batoanele alea, aş fi mâncat până mi s-ar fi făcut rău, da ' noroc de mama, care a avut grijă să-mi dea cu porţia. A patra, era îngheţata de ciocolată, în cornete / pahare comestibile. Îmi aduc aminte ca uneori mâncam câte 5-7 pe zi. Obicei care a rămas, dar sub o altă formă... în ziua de azi, dacă îmi iau, păi... hmm... îmi iau un tort întreg. Şi nu e mic deloc :). Şi ultima chestie, Pepsi la sticlă. Avea un gust de băutură răcoritoare, şi ghici ce?... chiar era răcoritoare. Pentru că nu producea sete, aşa cum fac cele mai multe băuturi în ziua de azi.
Şi... după cum spuneam, nu prea mă plângeam de lucrurile româneşti. Am început să mă plâng mai târziu, dar nu de cele româneşti, ci de cele chinezeşti. Turceşti. Pentru că erau extraordinar de proaste. Şi lipsite de gust. În primă fază am fost încântat, aşa cum a fost multă lume. Produse ieftine!
Începând cu banalul ac de cusut, care ţi se rupea în mână când ţi-era lumea mai dragă, şi terminând cu hainele şi electronicele. Şi atunci începeai să te întrebi "unde sunt produsele româneşti?", şi îţi venea să urli... "le vreau înapoi!!!"
Da. Haine făcute de noi. Cu ţesătura ca lumea. Încălţăminte care ţinea la tăvăleală. Atât de bună era încălţămintea făcută de români, ca pleca la export. Electronicele făcute de Tehnoton aveau un aer puţin rusesc, robust, dar mergeau. Funcţionau. Chiar bine. Mai ţine minte cineva tenişii Drăgăşani? Oţelul, toate fiarele pământului, şi toate maşinăriile posibile... făcute de români? Arta populară, şi altele...
E un lucru pe care nu l-am înţeles. Acela că băgăm bani în buzunarele altora, de peste hotare, cumpărându-le produsele. De ce să nu le producem noi, şi să le consumăm... tot noi?
... revenind...
real a luat frumoasa iniţiativă de a încuraja producătorii români, cu programul “Produceţi româneşte, vindem româneşte”.
Astfel... în primul rând... produsele care se vor găsi pe rafturi - vor fi naturale. Şi acum, ca notă - câţi dintre noi nu ne-am dorit asta... să dăm peste un măr a cărui gust ne aduce aminte de copilărie, cultivat de mâna unui român?
În al doilea rând, viaţa trăită în viteză ne-a făcut să ne îndepărtăm puţin de reţetele tradiţionale, şi să ne axăm alimentaţia pe chestii care se gătesc rapid, şi nu sunt neapărat sănătoase. Nici nu mai ştim bine ce e aia mâncare românească. Motiv pentru care real şi-a propus să ne ajute să le redescoperim.
În al treilea rând... un comerţ de genul încurajează producătorii locali şi ajută la dezvoltarea zonei în care se practică.
Toate astea se traduc în mai multe locuri de muncă. Lucru deloc de neglijat. Cu mai mulţi bani se pot face mai multe lucruri, şi creşte nivelul de trai. Mai multe locuri de muncă = mai mulţi oameni care trăiesc cât de cât decent. Mai mulţi oameni care au condiţii decente de viaţă = o societate care are şanse mai mari de a se eleva. În postura de clienţi, am putea beneficia de reţete culinare de care n-am auzit, şi care sunt poate pe cale de dispariţie.
Şi nu în ultimul rând... cine mânâncă sănătos, trăieşte sănătos.
În esenţă... idei şi motive sunt. O grămadă, chiar. Şi s-a găsit cineva să le pună în practică.
Iar eu? Nu pot decât să mă bucur că se întâmplă asta. Spre deosebire de mulţi alţii, eu am rămas în ţară. Şi... nu bat câmpii... am visat la vremuri în care să am parte de produse bune. Făcute de români.
Poate că ăsta e începutul.
Cine ştie? :)
postare scrisă pentru etapa 15 SuperBlog 2011
Ascultându-l pe nepot, mi-am spus "uite că mai există oameni care nu se conformează". Da, încă mai sunt pe lume oameni de genul, care refuză să cumpere unele produse de pe piaţă; oameni care preferă roşia mică şi colorată, mărul care miroase şi are gust... de măr. Încă se preferă ardeiul, gogoşarul, pătrunjelul, căpşuna - crescute în grădină, în locul suratelor care sunt mai mari şi mai... "plasticate", de import. Da, ăsta e cuvântul. Arată de parcă ar fi făcute din plastic. Pentru că un om înaintat vârstă are alte puncte de reper, datorită anilor în care s-a hrănit cu fructe şi legume crescute în grădini, şi produse lactate naturale - el ştie cât de mare e normal să crească un ardei capia sau o roşie, şi ce gust are cu adevărat o căpşună. Pe el n-ai să-l păcăleşti cu lapte la cutie, pe care azi îl aduci în magazin, şi îl vinzi peste o lună, nici cu pâine trasă în folie de plastic care rezistă câteva zile, ce are consistenţa unei bucăţi de hârtie la mestecat, şi nici cu fasolea cu ciolan la conservă, care are termen de garanţie de vreo doi ani, aşa. Nu. Omul respectiv se uită peste/prin toate, şi spune "eu nu mânânc mizeriile astea".
Spre deosebire de alţii, noi ca români - avem o istorie lungă. A noastră. Poate nu e cea mai bună, nu e cea mai curată, dar o avem. Acum... oi fi crezând eu în reîncarnare, azi sunt aici, peste o sută de ani în Japonia...
Dar... hmm...
Azi... mă aflu în România. Sunt român. Şi ca român, deşi nu sunt un mare fan al zeilor, mi-ar fi plăcut ca ai noştri să fi rămas cu Zamolxe al dacilor, în loc să importe divinităţi palide din alte culturi. Îmi doresc ca limba pe care o vorbim să nu fi fost atât de presărată de cuvinte străine, doar pentru că dau mai bine în societatea noastră pestriţă, pentru că avem o limbă frumoasă.
Am prins vreo 15 ani de viaţă, înainte de revoluţie. Timp în care am ieşit pe stradă încălţat cu pantofi româneşti, îmbrăcat cu haine româneşti, şi în care acasă am mâncat româneşte. Şi nu mă plângeam prea mult atunci. Pentru că pantofii ţineau, hainele rezistau la spălat, soare, şi chinurile orelor de joacă, iar mâncarea era... mâncare. Adică... roşia era roşie. De un roşu puternic. Şi avea gust. Pâinea era pâine. Adica mâncai două-trei felii, şi cam te apropiai de saţietate. Merele erau frumoase, colorate de soare, şi parfumate. Aveam pe vremea aia doar câteva chestii pe care le-aş fi mâncat non-stop. Una dintre ele era prăjitura Laura, care era mult prea mare pentru mine pe vremea aia. Ori aveam eu gura mică... :)). Şi ce era?... o simplă prăjitură făcută dintr-o gelatină galbenă şi două straturi de aluat, date cu zahăr pudră. Ei bine, gelatina aia era bestială.
Asta era una. A doua - era binecunoscuta prăjitură "Siret". O altă chestie, care atunci când era proaspătă, era demenţială. A treia - era chestia aia sub formă de baton, care se găsea la chioşurile de îngheţată, din lapte praf. Iubeam batoanele alea, aş fi mâncat până mi s-ar fi făcut rău, da ' noroc de mama, care a avut grijă să-mi dea cu porţia. A patra, era îngheţata de ciocolată, în cornete / pahare comestibile. Îmi aduc aminte ca uneori mâncam câte 5-7 pe zi. Obicei care a rămas, dar sub o altă formă... în ziua de azi, dacă îmi iau, păi... hmm... îmi iau un tort întreg. Şi nu e mic deloc :). Şi ultima chestie, Pepsi la sticlă. Avea un gust de băutură răcoritoare, şi ghici ce?... chiar era răcoritoare. Pentru că nu producea sete, aşa cum fac cele mai multe băuturi în ziua de azi.
Şi... după cum spuneam, nu prea mă plângeam de lucrurile româneşti. Am început să mă plâng mai târziu, dar nu de cele româneşti, ci de cele chinezeşti. Turceşti. Pentru că erau extraordinar de proaste. Şi lipsite de gust. În primă fază am fost încântat, aşa cum a fost multă lume. Produse ieftine!
Începând cu banalul ac de cusut, care ţi se rupea în mână când ţi-era lumea mai dragă, şi terminând cu hainele şi electronicele. Şi atunci începeai să te întrebi "unde sunt produsele româneşti?", şi îţi venea să urli... "le vreau înapoi!!!"
Da. Haine făcute de noi. Cu ţesătura ca lumea. Încălţăminte care ţinea la tăvăleală. Atât de bună era încălţămintea făcută de români, ca pleca la export. Electronicele făcute de Tehnoton aveau un aer puţin rusesc, robust, dar mergeau. Funcţionau. Chiar bine. Mai ţine minte cineva tenişii Drăgăşani? Oţelul, toate fiarele pământului, şi toate maşinăriile posibile... făcute de români? Arta populară, şi altele...
E un lucru pe care nu l-am înţeles. Acela că băgăm bani în buzunarele altora, de peste hotare, cumpărându-le produsele. De ce să nu le producem noi, şi să le consumăm... tot noi?
... revenind...
real a luat frumoasa iniţiativă de a încuraja producătorii români, cu programul “Produceţi româneşte, vindem româneşte”.
Astfel... în primul rând... produsele care se vor găsi pe rafturi - vor fi naturale. Şi acum, ca notă - câţi dintre noi nu ne-am dorit asta... să dăm peste un măr a cărui gust ne aduce aminte de copilărie, cultivat de mâna unui român?
În al doilea rând, viaţa trăită în viteză ne-a făcut să ne îndepărtăm puţin de reţetele tradiţionale, şi să ne axăm alimentaţia pe chestii care se gătesc rapid, şi nu sunt neapărat sănătoase. Nici nu mai ştim bine ce e aia mâncare românească. Motiv pentru care real şi-a propus să ne ajute să le redescoperim.
În al treilea rând... un comerţ de genul încurajează producătorii locali şi ajută la dezvoltarea zonei în care se practică.
Toate astea se traduc în mai multe locuri de muncă. Lucru deloc de neglijat. Cu mai mulţi bani se pot face mai multe lucruri, şi creşte nivelul de trai. Mai multe locuri de muncă = mai mulţi oameni care trăiesc cât de cât decent. Mai mulţi oameni care au condiţii decente de viaţă = o societate care are şanse mai mari de a se eleva. În postura de clienţi, am putea beneficia de reţete culinare de care n-am auzit, şi care sunt poate pe cale de dispariţie.
Şi nu în ultimul rând... cine mânâncă sănătos, trăieşte sănătos.
În esenţă... idei şi motive sunt. O grămadă, chiar. Şi s-a găsit cineva să le pună în practică.
Iar eu? Nu pot decât să mă bucur că se întâmplă asta. Spre deosebire de mulţi alţii, eu am rămas în ţară. Şi... nu bat câmpii... am visat la vremuri în care să am parte de produse bune. Făcute de români.
Poate că ăsta e începutul.
Cine ştie? :)
postare scrisă pentru etapa 15 SuperBlog 2011
sâmbătă, 8 octombrie 2011
On the road again... cânta măgăruşul
Când vine vorba de plecare pe undeva, în afara oraşului, gândul îmi sare imediat la "echipament". Ce iau la mine, în ce cantitate, ce culoare, şi nu în ultimul rând... în ce. Nu pare, la prima vedere, însă are mare importanţă "în ce". Pentru că atunci când iei la tine o groază de lucruri, ai nevoie de bagaje "sănătoase", trainice, care să reziste la tras, împins, căderi, lovituri, etc. Nu în ultimul rând... care să-ţi placă. Sunt pretenţios, fie că e vorba de încălţăminte, pantaloni, tricouri... sau bagaje. Prefer lucrurile simple, fără multe dungi, pătrăţele, punctuleţe... sau alte bazaconii.
Ultima oară când mi-am cumpărat un rucsac, am umblat ceva-ceva. Pentru că trebuie să-mi placă modelul, fermoarul, culoarea, mărimea, textura materialului. Şi preţul. Da. Cam... toate astea.
Deeeci... Etapa a doua SuperBlog 2011 - are ca subiect bagajele concepute de American Tourister, companie fondată de Sol Koffler în 1933, Providence, Rhode Island. Începutul a fost făcut în forţă de către polonez, care îşi dorea să creeze cele mai durabile valize din lume pentru... un dolar. American Tourister au fost primii care-au realizat huse din vinilin şi valize din material plastic, şi în prezent sunt cotaţi drept numărul 2... în lume. Toate bune şi frumoase, până aici. Avem pe mâini produsele unei companii care se află în competiţia pentru cele mai bune bagaje, de mai bine de 75 de ani.
Întrebarea este... dacă vreau să plec într-un concediu, unde le găsesc? Răspunsul: la REAL
Trebuie să recunosc, trec rar pe acolo, dar o fac cu plăcere de fiecare dată. Parte şi mai bună este că până pe 15 Februarie 2012, REAL Hypermarket România are reduceri de 60% la bagajele făcute de American Tourister. Regulamentul campaniei de loializare "Economiseşte minimum 60% la produsele American Tourister poate fi găsit aici
Revenind...
Aş pleca la munte. Vreo două-trei săptămâni. Mi-ar plăcea să găsesc un motel, pe care să-l transform în "cartier general", unde să-mi las trollerele - şi de unde să plec cu rucsacul mare prin munţi, sau cu geanta de voiaj prin împrejurimi. Nu eram genul care să aprecieze trollerele, până n-am ajutat-o de câteva ori pe sor'mea cu mersul la gară. Şi atunci am văzut cât de practice sunt. Acum vreau si eu unul.
Cât despre rucsacuri, cam toată lumea care mă cunoaşte, mă vede cu câte unul. Că e albastru, negru, argintiu sau kaki... rucsac e. Cel mai util lucru, din punctul meu de vedere. Vrei să ieşi la o plimbare, dar e vremea instabilă? Nici o problemă. Bagi în rucsac umbrela de ploaie, pipa, tutunul, MP4-ul, plus o groază de alte chestii mici şi enervante ( enervante atunci când se află prin buzunarele pantalonilor)... şi gata! Ai rezolvat problema, chiar cu puţin stil, dacă mai şi asortezi culorile :)
Aş alege zona Braşovului. Iubesc locurile alea. În primul rând - oamenii nu se uită urât la tine, ci doar au o privire curioasă, plăcută, chiar dacă arăţi mai ciudat. O ştiu, pentru că am fost pe acolo. Şi m-am simţit mai bine decât în oraşul de baştină. În al doilea - aerul e mult mai curat. Iar priveliştile... minunate. Mi-au rămas întipărite în minte nişte imagini, când ceaţa se ridica din munţi... care rivalizează cu cele din Lord Of The Rings.
Găsesc multe motive să zâmbesc, dar dacă vrei să mă vezi zâmbind într-un fel anume, du-mă la munte, şi lasă-mă să plec de nebun cu un rucsac bun în spate, pe stânci. Căţărare la liber. Miros de pamânt umed, de răşină şi ace de brad. Şi o combinaţie de linişte-nelinişte, pe care numai muntele mi-o dă. Liniştea locului, şi neliniştea călătorului însetat de drum. Şi poţi să mă dai dispărut câteva ore :).
... on the road again. I can't wait to get on the road again...
postare scrisă pentru etapa 2 SuperBlog 2011
Ultima oară când mi-am cumpărat un rucsac, am umblat ceva-ceva. Pentru că trebuie să-mi placă modelul, fermoarul, culoarea, mărimea, textura materialului. Şi preţul. Da. Cam... toate astea.
Deeeci... Etapa a doua SuperBlog 2011 - are ca subiect bagajele concepute de American Tourister, companie fondată de Sol Koffler în 1933, Providence, Rhode Island. Începutul a fost făcut în forţă de către polonez, care îşi dorea să creeze cele mai durabile valize din lume pentru... un dolar. American Tourister au fost primii care-au realizat huse din vinilin şi valize din material plastic, şi în prezent sunt cotaţi drept numărul 2... în lume. Toate bune şi frumoase, până aici. Avem pe mâini produsele unei companii care se află în competiţia pentru cele mai bune bagaje, de mai bine de 75 de ani.
Întrebarea este... dacă vreau să plec într-un concediu, unde le găsesc? Răspunsul: la REAL
Trebuie să recunosc, trec rar pe acolo, dar o fac cu plăcere de fiecare dată. Parte şi mai bună este că până pe 15 Februarie 2012, REAL Hypermarket România are reduceri de 60% la bagajele făcute de American Tourister. Regulamentul campaniei de loializare "Economiseşte minimum 60% la produsele American Tourister poate fi găsit aici
Revenind...
Aş pleca la munte. Vreo două-trei săptămâni. Mi-ar plăcea să găsesc un motel, pe care să-l transform în "cartier general", unde să-mi las trollerele - şi de unde să plec cu rucsacul mare prin munţi, sau cu geanta de voiaj prin împrejurimi. Nu eram genul care să aprecieze trollerele, până n-am ajutat-o de câteva ori pe sor'mea cu mersul la gară. Şi atunci am văzut cât de practice sunt. Acum vreau si eu unul.
Cât despre rucsacuri, cam toată lumea care mă cunoaşte, mă vede cu câte unul. Că e albastru, negru, argintiu sau kaki... rucsac e. Cel mai util lucru, din punctul meu de vedere. Vrei să ieşi la o plimbare, dar e vremea instabilă? Nici o problemă. Bagi în rucsac umbrela de ploaie, pipa, tutunul, MP4-ul, plus o groază de alte chestii mici şi enervante ( enervante atunci când se află prin buzunarele pantalonilor)... şi gata! Ai rezolvat problema, chiar cu puţin stil, dacă mai şi asortezi culorile :)
Aş alege zona Braşovului. Iubesc locurile alea. În primul rând - oamenii nu se uită urât la tine, ci doar au o privire curioasă, plăcută, chiar dacă arăţi mai ciudat. O ştiu, pentru că am fost pe acolo. Şi m-am simţit mai bine decât în oraşul de baştină. În al doilea - aerul e mult mai curat. Iar priveliştile... minunate. Mi-au rămas întipărite în minte nişte imagini, când ceaţa se ridica din munţi... care rivalizează cu cele din Lord Of The Rings.
Găsesc multe motive să zâmbesc, dar dacă vrei să mă vezi zâmbind într-un fel anume, du-mă la munte, şi lasă-mă să plec de nebun cu un rucsac bun în spate, pe stânci. Căţărare la liber. Miros de pamânt umed, de răşină şi ace de brad. Şi o combinaţie de linişte-nelinişte, pe care numai muntele mi-o dă. Liniştea locului, şi neliniştea călătorului însetat de drum. Şi poţi să mă dai dispărut câteva ore :).
... on the road again. I can't wait to get on the road again...
postare scrisă pentru etapa 2 SuperBlog 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)