Am pierdut... Am pierdut elanul vânătoarei. Gustul sângelui nu-mi mai trezeşte fiori astăzi, iar antica dorinţă a colţilor de a sfâşia carnea, a dispărut... încet... Născută din foc, liniştea a atins fiecare sclipire a firelor de păr, din blana-mi colorată. Odată cu trecerea timpului, foamea s-a stins, lăsând loc păcii, atât de greu de atins...
Şi astfel, iernile au trecut peste mine, accentuând negrul dungilor ce-şi pierduseră urma..
Mi-am retras cu grijă, ghearele... mi-am ascuns încet, colţii, şi de undeva, din umbră, m-am ridicat, ca să mă vezi.
Am urcat munţi, şi ei mi-au crestat sudoarea-n palme, am trecut ape, şi ele mi-au mângâiat chipul, cu dor. Am atins colorate culmi, doar pentru a mă prăbuşi mai târziu - în cele mai adânci şi-ntunecoase văi. M-am ridicat de fiecare dată, cu părul răvăşit, şi buzele crăpate, şi-am căutat un alt vârf de pe care să te privesc. Căci numai crestele îţi pot prinde frumuseţea, în zbor rotit de şoim. Şi zile au trecut, nopţi - şi mai lungi, aducând cu ele aripi şi agonie, cădere în neant şi zâmbete în ochi... în căutarea acelui pisc pe care să rămânem, fără teamă.
sursa foto: Google
