"... αи∂ σиcɛ ʏσʋ ωακɛ, тяʋℓʏ ωακɛ, ʏσʋ'ℓℓ яɛмɛмвɛя, тσσ."

marți, 20 martie 2012

Gura mică, băi!

Am obiceiul să folosesc cuvântul "tovarăş". Tovarăş în sus, tovarăş în jos... spus mai în glumă sau pe un ton mai serios... "ce faci, tovarăşe?" - uneori sub formă de salut, alteori cu diverse sensuri...
... şi poate fi vorba despre un om cu care doar dau pe gât paharele, halbele... şi pocalele. Dracu'... stai aşa... că din astea n-avem pe inventar.  Nu-i nimic, rămânem la halbe. Sau la pahare, pentru cei cărora le place vinul. Tot atunci când spun "tovarăş" poate fi vorba despre un amic sau bun prieten... dar... hmm... numai cei îndeajuns de subtili şi care ştiu că merită se pot gândi la "bun prieten". Iar restul? Restul n-au decât să viseze.
Aşa...
În marele meu talent de a arăta cu degetul adevăruri care supără... mă pune dracu' şi scriu ceva pe pagina de Facebook a unui alt gen de tovarăşi... e vorba de RockFM, gândind că nah... cică-i democraţie şi avem voie să ne spunem părerile deschis - în minunatul secol XXI. Aşa, ca între rockeri, ascultători de rock... oameni cu etichete... sau fără. Şi asta fără înjurături. Decent. Ghici ce? După două minute... commentul era şters.

Mai exact am întrebat de ce respectivii nu cumpără mai multă muzică rock (ok, nu muzică de anul ăsta, dar... măcar albume rock din anii '80-'90, în ideea de a fi mai ieftine). Asta ca să mai mărească fonoteca aia şi să mai schimbe playlist-ul. Personal... mi s-a acrit de playlist-ul ăla obosit / atâta Metallica, Compact, Def Leppard şi alţii (mai răi). Se difuzează aceleaşi bucăţi - over and over again... de la Skidrow, AC/DC, Iron Maiden, Manowar... etc...


Şi spun asta pentru că Metallica s-au dovedit a fi de fapt nişte lameri obosiţi atunci când au făcut materialul din 2007 (parcă 2007 era ), în care aveau "probleme de trupă" şi aduseseră un pârţar de psiholog cu aer afectat ca să-i consilieze. Acum hai să fim serioşi. Diferenţa dintre un "cordac" şi o "p*lă bleagă" o face exact un material de genul, care arată cât de tâmpiţi şi de lameri pot fi până şi rockerii. Ăia de pretind a fi cu spiritul liber şi  gândirea "outside the box", da...
Pentru că în locul lui Hetfield (mare mascul pe scenă după care salivau toate "femeile")... reacţia normală a unui bărbat ar fi fost  "poc-poc!" - douăzeci de pumni în capul lui Urlich, ca să-i aranjeze ideile de lider de trupă cu figuri. Morţii mă-tii, ia vezi cu cine te porţi aşa...
Dar nu... Hetfield iese din cameră trântind uşa precum un adolescent frustrat. Bine, meştere! Ţine-o tot aşa! Place asta la fanii ăia ai tăi de pe planeta Pământ, în special celor americani... care-s în bună parte puţin retarzi (nici măcar retardaţi), nu-i aşa?


Iar Compact? Mai trişti decât ăia rar am să văd. Burtoşi în colanţi cu faţa buhăită şi vocea piţigăiată... asta da combinaţie. Combinaţie compactă... chiar. Sunt curios ce s-ar fi ales de trupa asta dacă nu i-ar fi copiat cu nesimţire pe cei de la Cinderella...
Cum ar suna printre dinţi, aşa: "cu tine aş vrea să fiu(!)... morţii mă-tii... până târziu" ? Romantic, nu?

Def Leppard? Ascult şi acum. Oamenii mi-au trezit respectul - când în loc să-l dea pe tobar afară după ce respectivul avusese un accident de maşină soldat cu perderea unui braţ, i-au modificat sistemul de percuţie - şi omul a continuat să cânte cu două picioare şi un singur braţ. Da... ăsta e spirit de echipă. Tot respectul. Da' tată... şi ăştia cu măsură, că mi se face rău... Să-i asculţi dimineaţa, la prânz, şi seara... e ca si cum ai mânca baclava toată ziua.

Şi revin...
Cred că voi seta din ce în ce mai rar Winamp-ul pe Rock FM. Nu de alta, dar începe să semene cu un post de radio pe care-l "iubesc" - Europa FM - "un radio de milioane de români" (o parte dintre ei în mod sigur au probleme cu "mandarda") şi "cea mai bună aceeaşi muzică din '80 până azi". Pe ăştia îi ascult fără voia mea în mijloacele de transport când mă lasă acumulatorul de la MP4, şi aproape de fiecare dată îmi vine să vomit.

Aşa că mă-ntorc bucuros la posturile online Pirate Radio KQLZ şi HardRadio.

Pentru că românii n-au ieşit încă din comunism...

Hail!

luni, 12 martie 2012

Da...

... ce cred?
Cred că fiecare ar fi trebuit sa rămână cu religia lui şi să stea dracu în ţara lui, cu credinţa lui cu tot. Dacă s-ar fi întâmplat asta - atunci noi l-am fi avut şi acum pe Zamolxe, alţii pe Odin, etc... şi "minunatul" creştinism ar fi rămas acolo unde a luat fiinţă... la ăia de-l aşteptau pe Mesia ca să-i mântuiască "moca".

... tipul de mai jos n-a făcut nişte treburi tocmai ok la viaţa lui, dar din păcate are dreptate în ceea ce priveşte creştinismul.







sâmbătă, 10 martie 2012

Movies, anyone? (8) - Filme de război

Spre deosebire de alte genuri - filmele de război nu-şi pierd savoarea prea  uşor. Deşi am discutat cu cineva despre fascinaţia pe care o exercită al doilea război mondial şi chestiile psihologice ascunse în spatele filmelor şi jocurilor cu tematică de genul, deşi i-am dat dreptate atunci când a spus că e doar o altă metodă de manipulare, deşi am făcut armata şi-am văzut câtă prostie încape în realitate pe metru pătrat... nu pot să neg că-mi place genul "war".

Am văzut cu mare plăcere Saving Private Ryan şi miniseria care i-a urmat - Band Of Brothers. Mult mai târziu (prin 2010) a iesit undeva cam în acelaşi stil  - The Pacific,  numai că de data asta acţiunea se petrece în insulele nipone, locuri care pe timp de război seamănă c-un fel de iad pe pământ.

The Pacific n-a avut succesul pe care l-a avut Band Of Brothers . Pentru că adversarii erau alţii, cu alte tactici de luptă, alte arme, altă poveste. N-am înghiţit niciodată faza aia tâmpită pe care o făceau japonezii când se transformau în unelte ale împărăţiei şi mureau "cu onoare". Kamikaze se numeşte, şi da... mi se pare o mare prostie. Singurul moment în care mă poate bufni râsul când vine vorba de un pilot kamikaze - este cel de la începutul filmului The Salton Sea, care e pus într-un loc şi de o asememenea manieră încât n-ai cum să nu râzi măcar puţin. Dar ăla cred că e singurul...

Printre serialele pe care le-am găsit şi urmărit cu plăcere - dar a căror acţiune se petrece ceva mai aproape de zilele noastre - se numără şi The Unit,  Generation Kill, sau mai noul (pentru mine)... Over There.  

Considerat de unii de prin State ca fiind "prea realist", Over There  mi-a plăcut din prima pentru scenariu, realism, jocul actorilor şi scenele de luptă bine realizate. Dacă lupta în filmele de război  WWII style era ceva mai clară şi avea cât de cât o noimă... în Over There am dat nas în nas cu faze dure, de gherilă.

Te face să te gândeşti că-i bine să trăieşti într-o ţară mică - pentru că n-ai invadat pământurile nimănui, în plus nimeni nu este crescut şi educat să se răzbune pe tine în cele mai crunte moduri cu putinţă.

Şi aşa... ca notă: ăsta nu-i genul de film pe care vrei să-l vezi cu iubita / iubitul în timp ce ronţăi fericit popcorn.