Voce plăcută şi putere de convingere... Argumente...
E bizar... Mi s-a spus de multe ori că am calităţi de orator, cu toate astea... nu-mi place să vorbesc prea mult. Nu mi-a plăcut niciodată, cred. Excepţii fac doar în preajma oamenilor care-mi sunt dragi, sau a căror personalitate îmi atrage atenţia într-un fel; da, cu ei port conversaţii lungi, dezvolt idei, şi bat câmpii într-un mod constructiv, dacă se poate spune aşa.
Însă există situaţii în care nici măcar eu nu pot să spun nimic. Pentru că mă doare şi pe mine, în mod sigur nu aşa cum îl doare pe celălalt, dar mă doare. Şi îmi doresc să fi fost capabil de lucruri imposibile, ca astăzi să-l fi ştiut unul dintre oamenii dragi - nu cu lacrimi, ci cu un zâmbet - pe chip. Am reuşit să fac tot felul de lucruri, care mai de care mai neobişnuite, însă ce mi-am dorit de data asta...
Am tăcut.
Pentru că uneori nu e nimic de făcut, nimic de spus; pentru că-n anumite momente - cuvintele nu rezolvă nimic, oricât de mult te-ai strădui. Iar mie-mi displace să dau din gură aiurea, numai ca să-mi aud vocea.
Atunci când cineva apropiat suferă, dar nu e nimic de spus, singurul lucru pe care te poţi bizui este prezenţa ta, în speranţa că ea va aduce o picătură de linişte în sufletul celuilalt.
Sunt momente în care - chiar dacă nu te cheamă, pleci să-l vezi, să fii "acolo". Sunt altele... în care dacă nu eşti chemat, mai bine nu te duci.
Când îţi este refuzat ajutorul, iar suferinţa prietenului tău e atât de mare, încât acesta îţi închide telefonul în nas, nu poţi face altceva decât să aştepţi.
... oricâtă experienţă de viaţă ai avea... nu vei reuşi întotdeauna să faci alegerea perfectă.
