Da, te evit

Nu ştiu să zic la ora asta în procente... cât din experienţa de viaţă devine înţelepciune, şi cât devine simplă linişte. Ce ştiu... este c-am înlăturat rând pe rând lucrurile care nu-mi plăceau şi nu-mi făceau cinste, la fel cum am scos din 'ecuaţie'  oamenii care nu se ridicau la nivelul aşteptărilor mele. Ca să-mi definesc unele lucruri în viaţă a trebuit să experimentez tot felul de tâmpenii şi să mă pun în tot felul de situaţii - una mai ridicolă decât cealaltă. Şi-am experimentat... de la băutul şi fumatul fără măsură, răstitul la bocanci, glumele cretine "cu băieţii" - până la bâjbâitul pe întuneric a  unei necunoscute care dintr-o sala de cinematograf cam goală s-a aşezat (unde?)... lângă mine.
... de la flirturile stupide de pe net cu femei ce-l caută pe cavalerul salvator cu armura lui strălucitoare şi  sfârşesc lamentabil prin a da doar peste o lance nouă - până la petrecerile unde de prea mult confort oamenii se dau în stambă, oameni despre care instinctul îmi spunea: 'ceva e în neregulă', dar cărora le-am acordat dacă nu una, atunci mai multe şanse.
... de la nesfârşitele ore petrecute în fel şi fel de anturaje, cu "prieteni" care nu vedeau mai departe de următoarea sticlă de băutură şi următoarea femeie în... următorul boschet - până la oameni "înalţi" şi cuminţi, pe care dacă-i luai puţin la scuturat realizai că nu-s chiar atât de spirituali, ba mai mult de atât... că nu-s tocmai normali la cap, şi că de fapt făceau eforturi să se ridice la înălţimea unui grup doar ca să pară interesanţi, pentru că asta-i cruda realitate - erau nişte trişti incapabili să-şi depăşească condiţia.

... de la tinere care erau atât de aeriene încât nu-şi găseau curul nici cu ambele mâini - până la "femei" care afişau o falsă maturitate/siguranţă de sine şi care se comportau aşa cum numai nişte adolescente ştiu s-o facă, care ori manifestau o lipsă (reală) de interes pentru bani, ori se bălăceau în noroiul snobilor cautând "ieşirea".
... de la "mute" care nu-s în stare să-ţi spună ce le displace - până la "femei" care-ţi spun radiind prosteşte "vai, ştii... vreau  sa fac un copil cu tine". Mda... am trecut şi prin shit-ul ăsta. Ce să zic... aproape toate muierile visează la masculi alfa care să le ducă pe cele mai înalte culmi şi să lupte pentru ele... şi cam aproape toate uită cel mai important lucru - că trebuie să merite efortul ăsta din partea unui bărbat.


Am cunoscut oameni... şi-am gustat din viaţă...
... şi pe cât de mulţi am cunoscut, pe atât de puţini mă pot baza. Motiv pentru care prefer muşcătura apăsată a singurătăţii în locul companiei oferite de diverse personaje smălţuite în culori şterse.


Şi cu toate astea... nu mă pot considera marele înţelept. Nu le-am făcut pe toate... şi în mod sigur nu le-am făcut pe toate bine. În exagerarea lor, unii ar spune că sunt mare şi tare, ori că-s aşa şi pe dincolo...
Eu aş spune doar că ştiu pe ce lume trăiesc... şi că am ceva curaj.

Dacă acum 20 de ani eram foarte prietenos şi bun cu toată lumea, la ora asta mă uit urât până şi la contactele virtuale. Dacă nu te cunosc şi-mi dai "friend request" - "cine eşti şi ce dracu vrei?" e prima întrebare care-mi vine în gând. Pentru că m-am săturat de lameri/ţe, fuckeri, idioţi şi alte personaje cu mintea'n cur.

La dracu... nu-s genul "dalai lama", şi nu, n-am toate răspunsurile. Le am doar pe-ale mele. Şi doar eu ştiu cum le-am dobândit. Ceea ce-mi dă dreptul să am o filosofie proprie şi să fiu... eu însumi. Restul... e poveste ce merge din gură-n gură, snacks-ul pe care-l ronţăie unii când n-au ce face, la o cafea.
Nu-s extraordinar de interesant dar nici nu trec neobservat. Însă... într-o lume cretină cum e asta în care trăim... mi-ar plăcea să trec neobservat de multe ori.


M-aş bucura dacă oamenii ar deschide dracului ochii - să vadă lucrurile aşa cum sunt în realitate, să gândească pentru sine şi să-şi cântărească corect faptele. M-ar bucura enorm să ştiu că oamenii depun eforturi să privească înainte în timp consecinţele lucrurilor pe care le fac. Ca şi când ar privi o autostradă în lung...

Cred că-ncep să-mi pierd răbdarea cu specia umană...

Şi vine un moment...

... vine un moment când faci un lucru care nu-i place nimănui. Vine acel moment detestabil în care nu te opreşti, deşi simţi furtuna care se apropie, îi simţi puterea şi-i auzi huruitul asurzitor, mai-mai că vezi valurile uriaşe şi întunecate care urmează să te înghită după ce te vor fi zdrobit de stânci. Vine acel moment în care - dacă unii oameni pun paie pe foc, mai pui şi tu. Şi pui multe, ca să ardă serios. Pentru că nu te joci.
E momentul în care-ţi testezi (mai) noii prieteni. E momentul în care devii detestat, în care te transformi în omul rău, omul negru de la miezul nopţii, Bau-Bau. E acelaşi moment în care ajungi să te deteşti singur.

Iniţial n-ai asta de gând. Îţi spui mereu "nu acum, e prea fain, e minunat, nu merită să fac asta". Apoi te trezeşti că se întâmplă ceva. Se spun nişte lucruri, se iscă o ceartă...
Şi atunci realizezi că e clipa bună să testezi oamenii de lângă tine. Când lucrurile ajung rapid pe muchie de cuţit. Vorba cuiva... iureş, frate.
 Atunci e momentul să vezi cât lapte şi câtă miere, sau cât amar şi cât venin - au oamenii în sânge. Atunci vezi cum reacţionezi chiar tu, ce scoţi din tine - şi cum.

Dacă m-ar întreba cineva "de ce?", i-aş spune că inevitabil oamenii trebuie să treacă prin asta... mai devreme sau mai târziu. Toţi. Pentru că trebuie să-i cunoşti, şi a cunoaşte un om nu e uşor. Pentru că mai devreme sau mai târziu se creează o legătură şi te ataşezi. Pentru că ataşamentul duce la suferinţă, şi vreau să ştiu pentru ce sufăr, ori pentru ce-am să sufăr. Pentru că atunci când crezi cu tărie în vorba aia care suna atât de bine în engleză: "say what you mean and mean what you say", iar un om îţi devine atât de drag încât ajungi să-i spui  "mor eu înainte de a păţi tu ceva" - trebuie să te asiguri că respectivul merită. Pentru că... nah... nu eşti nemuritor, nu eşti... "Highlander", şi în mod sigur nu te-ntorci din morţi, dacă dă dracu' şi-ajungi printre ei.

... şi focul se înalţă... iar veninul curge. Te arzi... şi eşti otrăvit - în aceeaşi măsură în care ai pus suflet. În cele din urmă se conturează şi ironia: nimeni nu câştigă. Toată lumea pică testul, inclusiv tu. Pentru tine a fost un alt fel de test, dar l-ai picat.

 Şi... nu, azi n-o mai fac pe înţeleptul, postând cugetări mai mult sau mai puţin siropoase de-ale altora. Azi nu mai bat câmpii. Azi nu dau nume, nu dau locuri, nu dau exemple. Azi nu trebuie să se simtă în mod special cineva vizat. Azi n-o mai fac pe deşteptul. Azi îi dau cu lucruri concrete şi care dor, la rece. Pentru că vreau să ştiu pe cine mă pot baza, şi cine merită efortul.


După cum am spus...

Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.

Cuvinte nespuse

 "Look between the lines. Read between the words. Because the most important things, are left unsaid & unheard."

Voce plăcută şi putere de convingere... Argumente...
E bizar... Mi s-a spus de multe ori că am calităţi de orator, cu toate astea... nu-mi place să vorbesc prea mult. Nu mi-a plăcut niciodată, cred. Excepţii fac doar în preajma oamenilor care-mi sunt dragi, sau a căror personalitate îmi atrage atenţia într-un fel; da, cu ei port conversaţii lungi, dezvolt idei, şi bat câmpii într-un mod constructiv, dacă se poate spune aşa.

Însă există situaţii în care nici măcar eu nu pot să spun nimic. Pentru că mă doare şi pe mine, în mod sigur nu aşa cum îl doare pe celălalt, dar mă doare. Şi îmi doresc să fi fost capabil de lucruri imposibile, ca astăzi să-l fi ştiut unul dintre oamenii dragi - nu cu lacrimi, ci cu un zâmbet - pe chip. Am reuşit să fac tot felul de lucruri, care mai de care mai neobişnuite, însă ce mi-am dorit de data asta...

Am tăcut.
Pentru că uneori nu e nimic de făcut, nimic de spus; pentru că-n anumite momente - cuvintele nu rezolvă nimic, oricât de mult te-ai strădui. Iar mie-mi displace să dau din gură aiurea, numai ca să-mi aud vocea.
Atunci când cineva apropiat suferă, dar nu e nimic de spus, singurul lucru pe care te poţi bizui este prezenţa ta, în speranţa că ea va aduce o picătură de linişte în sufletul celuilalt.
Sunt momente în care - chiar dacă nu te cheamă, pleci să-l vezi, să fii "acolo". Sunt altele... în care dacă nu eşti chemat, mai bine nu te duci.
Când îţi este refuzat ajutorul, iar suferinţa prietenului tău e atât de mare, încât acesta îţi închide telefonul în nas, nu poţi face altceva decât să aştepţi.



... oricâtă experienţă de viaţă ai avea... nu vei reuşi întotdeauna să faci alegerea perfectă.

"Whatever you do, good or bad, people will always have something negative to say about you and that's life."

Puls

Ştiu... că avem ceva bun în noi, ca specie. Cred cu tărie asta, chiar dacă am şase miliarde şi cinci sute de milioane de... contra-argumente. Îmi place să cred... că într-o zi vom reuşi să ne rupem barierele, şi că vom putea să ne împingem limitele atât de sus, încât să putem fi numiţi... Creatori.

Cei mai mulţi încă oscilează, undeva, pe distanţa dintre egoism şi prietenie, sau pe cea dintre egoism, teamă şi iubire. Şi de regulă oamenii aleg egoismul, din răutate, sau din teamă, mai mult sau mai puţin conştient, uitând de acel principiu frumos şi simplu de funcţionare al vieţii, potrivit căruia dacă dai înapoi ceea ce primeşti, vei primi mai mult. Însă teama... precum radiaţiile uraniului, ne pătrunde şi ne otrăveşte, ea este cea care ne ucide spiritul, care ne micşorează, şi ne distruge măreţia.
Într-o lume perfectă, răspunsul la prima rază de încredere pe care ţi-o acordă cineva - ar fi - un alt motiv bun, şi sincer, care să ducă încrederea mai departe, treaptă cu treaptă. În acea lume perfectă, amicul/amica nu ia hotărâri în numele tău, de dragul propriei persoane, ca apoi să-ţi spună cu nonşalanţă, în timp ce-ti aşează o mână moale pe braţ :  "Eu am luat hotărârea asta. Ştiu că am fost egoist/ă, dar aşa am considerat că e bine. E mai bine aşa şi pentru tine, să ştii. Poate vei reuşi să mă ierţi. Crezi că vei ierta pentru asta?"

Într-o lume perfectă... dragostea s-ar întoarce şi ar pleca sub formă de dans, aripi, văluri de mătase parfumată,  fum colorat, şi lumină caldă - care te-ar ridica, învălui, şi care ţi-ar pătrunde sufletul. Într-o lume  perfectă... dragostea sinceră, pură - devine scut, şi sabie, cu care îi protejezi pe cei dragi, până când ajungi la ultimul tău strop de sânge, şi la ultima ta bătaie de inimă. Şi în acel ultim moment de luciditate, când moartea îţi va da târcoale, zămbetul îţi va fi cald, şi sufletul împăcat, pentru că ai ştiut întotdeauna că e mai important să dai... decât să primeşti.
Într-o lume ca a noastră... ei bine...


Da, am s-o spun deschis. Omului... îi este teamă de multe lucruri. Teamă de a nu fi rănit, înşelat, abandonat. Îi este teamă de propria măreţie, şi asta în asemenea măsură, încât e în stare să pornească războaie, numai să nu fie pus să-şi îmbrăţişeze laturile bune, pentru că i se par "palide", sau sunt semne de... "slăbiciune". Însă acolo unde alţii văd slăbiciune, în ideea de "bine", eu văd putere. Acolo unde alţii văd doar întuneric şi disperare, şi se chircesc înfricoşaţi, atingând pământul rece al nopţii, eu văd lumina stelelor şi a Lunii, şi stau drept, cu pieptul înainte, pentru că eu însumi sunt lumină, şi viaţă.

Şi radiez, căci sunt acel far alb şi înalt, ce risipeşte întunericul din jur, ca tu să vezi drumul pe care păseşti, îmbrăţişată de lumină. Sunt explozie stelară, încălzind fărâma de timp ce ne-a rămas. Şi dacă lumina pe care o am, e prea puternică, nu te îndepărta. Doar închide ochii... şi dansează cu mine.

Mmm... nu

"Morpheus: There are some things in this world, captain Niobe, that will never change. "



Unele lucruri... nu se schimbă. Altele însă... da. În privinţa unora, cel puţin, sub formă de foşti amici, foşti prieteni, foste iubite... Ori sub forma unor rude ( fie ele şi de sânge ) cu care  nu mai ai nici o treabă , şi pe care la orice oră... le-ai trimite la dracu'. 
Orice ai face, şi oricum se întâmplă - brusc, sau în timp, pierderea încrederii se transformă într-un un şarpe verde, ce se târâie printre firele de iarbă. E un lucru pe care nu-l auzi cu uşurinţă, nu-l vezi clar,  dar ştii că este acolo, trimitându-ţi fiori reci pe şira spinării.

Încrederea - o poţi pierde usor , dacă e vorba de oameni care nu ţi-au fost niciodată foarte apropiaţi. Pentru că în privinţa lor, este superficială şi străvezie, precum o foiţă foarte subţire de cupru. Singura parte bună aici... este că aproape la fel de uşor este să le dai înc-o şansă, şi eventual, încă una. De ce? Pentru că ai, şi în acelaşi timp... nu ai - aşteptări de la ei. Lucruri de genul pot fi văzute - de la relaţia cu o singură persoană, pâna la  relaţiile cu persoanele dintr-un grup, unde mai stai la o bere, mai asculţi o prostie debitată de unul, o glumă bună spusă de altul... şi tot aşa...
E un fel de "ce-am avut, şi ce-am pierdut..."

Ce-i  greu de suportat, în schimb, e să-ţi pierzi încrederea în oamenii la care ţii, pe care-i iubeşti. Chit că sunt graşi, slabi, frumoşi sau urâţi -  pe dinafară. Ambalajul nu contează aici. Are puţină importanţă  dacă te vezi cu ei zilnic, sau o dată la două săptămâni, două luni, doi ani. Pentru că locul acela din tine, în care i-ai primit, păstrează amprenta îmbrăţişărilor sincere şi a zâmbetelor cu gust de "mă bucur să te văd", a serilor în care ţi se pare că aerul foşneşte prietenos, şi a dimineţilor când te trezeşti cu chef de viaţă, fără să ştii exact de ce. Şi... nu, nu trebuie să fii îndrăgostit, ca să simţi lucrurile aşa.
Ce e şi mai rău... în cazul ăsta... este că încrederea adâncă, câştigată în timp, are ramificaţii  spre o formă sau alta de respect, şi duce la dezvoltarea unui fel de dependenţă.

Iar pierderea încrederii pe care o ai în cei apropiaţi - spre deosebire de cea acordată cunoştinţelor - este precum frângerea unei trepte, la o scară spiralată, din piatră. E primul moment, în care încrederea se clatină. Şi eşti dispus să faci un pas mai mare, ca să înaintezi. Pentru c-au rămas respectul, şi dependenţa, nu vrei să renunţi, şi atunci sari peste ea. Şi timpul trece... Iar la un moment dat, ai surpriza să vezi că se frâng două trepte. Şi din nou... sari peste... E un pas şi mai mare, dar încă se poate, îţi spui. De data asta s-a cam dus încrederea, şi odată cu ea, o bună parte din respect. Însă când dispar trei trepte, deja ai cam mult de sărit. Poate o faci, poate nu. Însă când într-un târziu, vezi "hăul" cu o claritate dureroasă, te rupi de acei oameni, în ciuda dependenţei pe care o ai faţă de ei, pentru că este singurul lucru bun pe care-l poţi face... pentru tine. Şi dacă suferinţa pe care ţi-o dau cunoştinţele, tovarăşii de pahar - este precum tăietura superficială făcută cu o bucată de hârtie, cea cauzată de pierderea încrederii într-o persoană apropiată, foarte dragă, este precum căderea de la o înălţime mare, prin acele locuri, unde erau cândva... trepte.

Şi după ce te ridici, îţi aranjezi hainele, şi te scuturi de praf... ai două opţiuni. Prima - să încerci din nou, cu alţi oameni - care par să merite efortul. A doua - să nu mai încerci niciodată. Nu ştii niciodată unde te vor duce treptele. Ce rămâne... e o uşoară, constantă stare de încordare, care în timp devine naturală şi obişnuită, şi care stă undeva în fundal, asemeni atenţiei pe care o dai maşinilor, în faţa unei zebre.




sursa foto: http://www.special-escapes.co.uk/search/display.php?FileID=bsc6049