Who gives a flying fuck? The duck.

... sunt zile în care oboseşti. Oboseşti să-ţi tot pese de el, de ea, şi de marea majoritate a oamenilor din jur, care sunt precum nişte muşte fără capete, fiecare cu a mă-sii. Pentru că  realizezi în zilele respective că puţini oameni merită. Îhm... Oricât de mare ai avea inima, sunt momente în care-i trimiţi la dracu pe toţi cei care nu merită efortul... şi îţi dai seama că există o mare probabilitate să nu treci strada, ca să te pişi pe capul unuia, dacă a luat foc (Danny Parker - "The Salton Sea"...). Da, am memorie bună.


Potenţialul la oameni - este ceea ce este, şi nimic mai mult. Degeaba îmi povesteşti că eşti, vrei, gândeşti, visezi... Tot degeaba văd în tine culmi şi vărfuri, dacă ţie îţi place să zaci în negura văilor. Caii verzi dau bine pe pereţii camerelor de copii cu vârstă de grădiniţă / cămin. Pe mine nu mă impresionează decât uşor, şi asta în prima fază. Dă bine în poză, şi chiar îmi place să cred că poţi. Nu de alta, dar... mă uit în ochii tăi, şi văd ceva bun acolo. Şi mă gândesc... cine ştie, dracu'... poate e adevărat, şi chiar ai tăria de caracter să faci ceea ce exprimi atât de hotărât, aproape violent.
Şi zilele trec, numai ca să-mi aducă confirmarea faptului că nu eşti în stare nici măcar de-un lucru simplu, darămite de ceva înălţător.
Şi atunci de ce te-aş respecta? Pe tine, sau pe altul ca tine?... Ce... pe lumea asta... te face să crezi că meriţi respectul meu, când ţi-am întins braţul pentru a te ajuta să ieşi din mocirlă, şi tu ai scuipat pe el?

Acolo unde privesc, se dărâmă ziduri, şi se sfărâmă scuturi. Şi oricât te-ai feri, şi te-ai ascunde, te văd aşa cum eşti, în toată "splendoarea" - un astru rece şi lipsit de viaţă, care fără un soare în apropiere nu este decât un bulgăre mare, întunecat, şi rotund... de piatră.