Refuz&Realitate

Într-o conversație nu foarte amicală, o cucoană iritată îmi tot băga în față cuvântul "civilizație"...
... că în țările civilizate, cetățeanul respectă una și alta, că-i așa și pe dincolo, că acolo se face și se drege...
I-am tăiat-o scurt, spunându-i că așa-zisele țări civilizate s-au ridicat și-au prosperat prin cele mai josnice și oribile moduri posibile.
Poate că nu m-ar seca subiectul, dacă n-aș ști că multe dintre țările astea au în comun niște lucruri. Crimă. Furt. Viol. Trafic de interese. Trafic de oameni. Genocid. Tortură. Băgatul doctrinelor religioase pe gâturile asupriților. Exploatarea resurselor specifice fiecărei zone. Distrugerea competitorilor din țările cucerite și implicit a locurilor de muncă.
Franța, Anglia, Spania, Portugalia, Germania, Japonia, Norvegia, Turcia, Canada, Italia sunt doar câteva exemple. Ah, și să nu uit capul de listă, Statele Unite Ale Americii, pentru că, deh, ce-i lumea fără o SUA clădită pe genocid? The greatest nation on Earth, cum le place să zică.

Nu mi-ar fi atât de greață, dacă n-aș vedea cu ochii minții mormanul de oase pe care-i clădită lumea. Moarte. O bună parte din lumea asta e clădită pe minciună, moarte și suferință.
... și în ciuda faptului ăsta, lumea preferă să întoarcă capul. "Nu, nu se poate. Hai mă că nu-i chiar așa..."
Ei bine, chiar așa e.

Poate știi piatra aia prețioasă pe care ți-o dorești pe inelul de logodnă? Sau poate știi lănțișorul ăla din argint/aur pe care l-ai cumpărat dintr-un magazin frumos luminat, cu vitrine atent șterse?
S-a întrebat vreodată cineva de unde vine aurul ăsta? Argintul? Pietricica aia scumpă?
A avut îndrăzneala careva să se întrebe dacă au fost exploatați niște oameni pentru ele? Sau s-a întrebat cineva cât a avut de suferit dpdv economic țara de origine a minereurilor/mineralelor?  Pentru că diamantul, rubinul, safirul, smaraldul nu cresc în copaci. S-a întrebat cineva dacă aurul pe care-l poartă pe degete/urechi/gât/piept e de fapt aur furat sau cerut bir de  către turci acum câteva sute de ani, iar acum s-a întors în țară la suprapreț?

Că place sau nu, valorile multor lucruri și așa-zisele virtuți ale multor oameni au baze macabre.

Poate îl știi pe domn' profesor. Ăla care umblă rigid, mereu aranjat la patru ace, care-și dă cu praf de moralitate în fiecare dimineață, să fie "om serios". Poate că nu-i, sau cine știe, poate-i chiar ăla care în secret visează să mai fută o elevă. Pe fiică-ta.
Poate îl știi pe Prea-Fericitul orașului. Sau poate nu-l știi. Ăla care are mereu un aer superior, îmbrăcat în haine scumpe, care e purtat de colo-colo în mașină de mii de Euro cumpărată din banii contribuabililor. Umblă vorba c-ar fute băieței. Copii. Minori adică, dacă nu te duce căpățâna.
Ori poate îl știi pe caraliul de la cealaltă scară. Ăla care pare atât de plin de dreptate și justețe.
Poate chiar este. Sau poate-i un mizerabil cu uniformă care-i implicat în traficul de carne vie.
O știi pe doamna aia mereu aranjată? Cică ar fi asistentă la spital. E mereu calmă și zâmbește plăcut. Nu știe nimeni de ce. Așa o fi firea ei. Sau poate doar îi priesc banii îndesați în buzunare de către pacienți, ca să fie siguri că primesc un tratament uman.
Îl știi pe domnul contabil? Ăla cu ochelari. Are o vârstă respectabilă, și un cont gras în bancă. O fi de la muncă. Ori poate o fi de la relațiile cu niște personaje obscure.
Sau poate îl știi pe domnul avocat. Ăla cu aerul lui de om ocupat, dar în același timp, suspicios de atent. Poate-i om bun. Poate ți-ar sări în ajutor. Sau poate doar așteaptă următorul client să-i pice în plasă.
Îl mai știi pe agentul ăla de circulație? Ăla care te taxa pentru cea mai mică abatere de la lege? Poate și ăsta-i plin de virtuți. Sau poate-i doar o curvă care zâmbește încurcată când dă cu ochii de interlopii orașului.
Cum, nu-l știi pe dom' doctor? E ăla grijuliu, care dă sfaturi tuturor. "Mâncați bine, beți cu măsură." Când e plecat din oraș, e plecat cu treabă. La conferințe. Cum ce conferințe? Alea după care bea cu colegii de breaslă whisky, de-și borăște sufletul. Vorba aia, minte sănătoasă în corp sănătos. Păi nu? Păi da. Păi ce pula mea?




Acesta este un pamflet. Sau... cine știe? Poate că nu e.

De la ani-lumină depărtare...

O știu, nu-i nevoie să mi se spună. Sunt un ciudat pentru unii, un tip oarecum normal pentru alții. La fel ca alți oameni care gândesc singuri, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Sincer? Nici nu mă interesează asta. Doar mai-marele unei țări trebuie să mulțumească pe toată lumea. Nu-s eu ăla. Eu am rămas la "nu-ți place(?), nu mânânci".
Deci...

Exista două tipuri de suferință, privind dintr-un anumit unghi. Primul tip - e cel cauzat de evenimente. Nu știi exact ce te supără, și de ce, parcă știi, da' parcă nu știi ce-ai vrea să faci. Sau nu vrei să cunoști cauza... și nu vrei să faci nimic. Vezi și reacționezi, dar nu cu toată ființa, ci într-o stare de somnolență.

Al doilea tip de suferință - e cel cauzat de conșientizarea gravității evenimentelor. Iar aici nu mă refer la capacitatea unui radar slab, care îți indică vag despre ce e vorba. Mă refer la conștientizarea unei probleme "cu toți senzorii". Adică... nu doar știi subiectul. Nu doar ai auzit lucrurile și nu doar le-ai trecut printr-un filtru ușor.
Ușor-ușor, mental - și mai apoi, sufletește - realizezi că e ceva în neregulă. Începi să simți lumea din jurul tău. Începi să te conectezi la ea, în timp ce o parte din tine urlă cutremurată că nu vrea să vadă urâtul adevăr al acestui plan de existență. Ceva în tine țipă, e un țipăt mut căruia buzele-ți, golite acum de sânge, nu-i pot da glas; ceva se zbate deznădăjduit în interiorul tău, cu disperarea acelui animal ce odată prins în capcană, este capabil să-și roadă piciorul, numai să scape.
E una să-ți fie aduse la cunoștință ororile de care este capabil omul, ca animal; și alta - să simți cu toată ființa că  oricât de bine ai sta la căldurică, departe de lumea dezlănțuită, ororile alea sunt cât se poate de reale și te pot atinge - și pe tine, și mai rău de-atât, pe cei dragi ție.

De-a lungul anilor... le-am vorbit oamenilor despre refuzul meu de "a face" copii. Mereu, aproape mereu... am fost întâmpinat cu acel "dar cum așa, zici tu că e greu, dar ai să vezi, merită; când îi vezi... când știi că sunt bucățică ruptă din tine, îți înseninează ziua, ești alt om, copiii fac lumea mai bună..."
Unii chiar au avut curajul să-mi spună în față "a, păi inseamnă că tu vrei să mai copilărești, n-ai chef de responsabilități". Sincer... apreciez faptul că ai curajul să-mi spui asta în față. Apreciez  de-asemenea faptul că tratezi lucrurile cu (o oarecare) seriozitate, chiar și dacă asta înseamnă să mă-nțelegi greșit. Ce nu apreciez, în schimb, este că dai dovadă de egoismul cras al celui/celei care crede că merită o jucărie vie.

"A, păi înseamnă că nu prea îți plac copiii". Păi... depinde. Afirmația/constatarea însăși mi se pare ciudată. De ce mi-ar plăcea copiii, la urma urmei?  Pentru că-s frumoși fizic? Hmm, prea puțin. Pentru că dau dovadă de inteligență? Plm... și primatele dau dovadă de asta. Atunci? Îmi place un copil dacă radiază ceva frumos și bun, ca ființă. Dacă n-o face, evident răspunsul meu e "nu". Ai putea să mă întrebi la fel de bine dacă te plac pe tine. Păi... dacă ești genul de dobitoc-adult care "dă" cu bormașina la ore nepotrivite, ascultă manele la maxim în timp ce face grătar în spatele blocului, când vecinii au rufe la uscat, evident că nu te plac, în morții mă-tii.
Desigur... dacă te-ajută, poți să mă urăști pentru că-ți arunc un adevăr în față. Dar asta nu face mai puțin important adevărul în sine.
Hai să lămurim o treabă. Copilul nu este un... animal de companie. Nu este nici un... instrument destinat plăcerilor proprii, emisiune de divertisment, și nici punctul de sprijin pe care ți-l pregătești frumos, pentru bătrânețe, fiindcă că n-ai curajul și demnitatea să mori de unul singur.
În momentul în care începi să realizezi pe ce fel de lume trăiești... începi să vezi procrearea cu alți ochi. Desigur, pentru a vedea lucrurile într-un mod (pe care-l numesc eu...) firesc și sănătos, e nevoie de o doză (măcar mică) de altruism. E nevoie să te gândești la acel viitor copil și să-ți dai seama ce efect va avea viața asupra lui, asupra lui și NU... asupra ta. Pentru că oricât ai încerca, nu-l poți feri de durere.
Acum... indiferent că te afli în Statele Unite sau în România...
... vrei, nu vrei... trebuie să-mi dai dreptate. Cum vrei să ți-o spun? Frumos? Trăiești într-un glob de cristal. Ok, nu vrei să ți-o spun frumos? Ești un prost orb, iar lumea în care trăiești e futută. Pe bune. Dacă ies bani - avocații fac scăpați criminali, dacă ies grămezi de bani - doctorii ucid, iar politicienii trag sforile câte unui genocid, în același timp în care participă cu  o mină serioasă la ceremonii de genul celei închinate lui Nelson Mandela.
Fac o paranteză aici.
Să ai un Obama sau un Ponta la o ceremonie de genul - este una dintre cele mai mari insulte pe care i le poti aduce defunctului "sărbătorit". Cum a spus Obama? "Over 30 years ago, while still a student, I learned of Nelson Mandela and the struggles taking place in this beautiful land, and it stirred something in me.  It woke me up to my responsibilities to others and to myself, and it set me on an improbable journey that finds me here today.  And while I will always fall short of Madiba’s example, he makes me want to be a better man. He speaks to what’s best inside us."
Deci... tipul ăsta, care dă ordine să fie uciși copii, femei, tineri sau bătrâni nevinovați în Siria, Liban, Afganistan, Pakistan, Iran, Irak... și multe altele, ăsta vorbește despre responsabilități și despre a fi mai bun. Incredibil.
AICI aveți niște mostre de... "responsabilitate" și "bunătate".

Iar Ponta?
"În urmă cu 65 de ani, pe 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Cred că astăzi este ziua potrivită pentru călătoria la capătul căreia voi aduce un omagiu din partea poporului român fostului președinte sud-african Nelson Mandela"
Madiba ne-a învățat că dreptatea, egalitatea, libertatea și pacea sunt valori spre care tinde spiritul uman. E important să ținem minte că toți avem dreptul să trăim în armonie"

Serios? Băi Ponta, tu chiar vorbești serios? Dreptate? Egalitate? LIBERTATE? Pace? Armonie, băi Ponta? Eu unul nu te cred. Stai așa, nu-s singurul din țara asta care nu te crede. Pardon, nu-s singurul din lumea asta, pentru că acum știe toată lumea cine, și ce ești.

Ca idee, cititorule... lumea în care trăiești e plină de "din ăștia".

Ok, să revin.
Îți place, sau nu, cititorule, trăiești într-o lume a sângelui. Istoria speciei umane e clădită pe sânge, fie că-i vorba de americani, ruși, australiaeni, englezi, francezi, chinezi, coreeni, vikingi... sau mai știu eu cine.
Ca și când radiațiile solare, frigul, inundațiile, furtunile, secetele, multele boli împreună cu multele lor mutații - nu erau de ajuns; își mai fac și oamenii rău, unul altuia. Iar aici nu vorbesc despre glume nesărate, răutăcioase. Vorbesc despre trădare, crimă, viol, furt, tâlhărie, umilință, violență, îngrădirea libertății, exprimării, represiune si opresiune, etc, etc.
Vorbesc despre lucruri care se întâmplă în toată lumea, inclusiv la noi în țară; iar asta nu se-ntâmplă de ieri, de azi.
Tot n-ai înțeles? Atunci... fă un efort de imaginație și închipuie-ți cum ar fi să ți se-ntâmple ție. Închipuie-ți clipele de dinaintea unei morți premature, deoarece a hotărât altcineva pentru tine cât și cum trăiești. Închipuie-ți că ești bătut/ă și violat/ă, trădat/ă, tâlhărit/ă, umilit/ă; închipuie-ți că ți se bagă pumnul în gură atunci când vrei să spui ceva. Vrei să încerci ceva mai rău de-atât? Închipuie-ți că persoanele dragi ție pot păți asta. Iar acum... fă un pas înainte, deschide larg ochii, și realizează: ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ TRĂIEȘTI AȘA CEVA.

Stai liniștit, nu-i nevoie să-mi dai dreptate. Știu... că am dreptate.
De aceea îmi păstrez neclintit ideea că a aduce un copil pe lumea asta... e un lucru rău, aberant, chiar.
Ca să fiu clar, am s-o  mai spun o dată: e un lucru rău - nu pentru tine, ci pentru el.
... și poate, poate... data viitoare când dai să deschizi gura pentru a-i vorbi de responsabilitate unui om care n-are copii, gândește înainte. 

Acum că te-ai convins (ori ai început să te convingi) de faptul că "lumea-i o pârnaie în aer liber", spune-mi, cum e? Așa-i că începe să doară? Așa-i că durerea-i cumplită? Așa-i că nu știi ce să faci?
... și ia spune-mi, cumva te gândești la ștreang? Păi dacă da, stai așa, tăticu'... tocmai ai turnat un plod. Nu poți să-l lași în drum.  Trebuie să lupți pentru el, cu tot suflul.

Cumva e paradoxală idioțenia asta, dar mulți dintre cei care nu-s pregătiți pentru viață, procreează. Uite-așa am ajuns la una dintre cele mai cretine afirmații făcute vreodată - "păi, da, asta e menirea omului pe Pământ". "Păi"... dacă asta-i tot ce poți, să te-nmulțești, e clar... Nu-i mare diferență între tine și-un animal (oricare ar fi ăla).
Oamenii "fac" copii tocmai pentru că au nevoie de ceva care să le-ndulcească viețile alea, mici și serbede, pe care n-au puterea să și le trăiască singuri.
... și tocmai ăștia, care nu se cunosc pe sine și care nu știu cu-adevărat pe ce fel de lume trăiesc, tocmai ei se găsesc... să-l învețe pe altul "ce și cum".


... și-n timp ce unii m-au auzit vorbind despre subiectul în cauză și m-au privit cu suspiciune, crezând că bat câmpii și vreau să par interesant sau original, eu mi-am continuat drumul, observând.

Călatoria în spațiu? Omenirea abia a reușit s-ajungă pe Lună.

Iar eu? Vă salut de la mare depărtare!

sursa foto: http://good-wallpapers.com/misc/23324

De facto & de jure (II)

Ar trebui sa merg să-mi gătesc ceva... mi-e o foame de văd albastru
... dar nu, acum s-a găsit inspirația să vină. Mda...

Propunere pentru viitorul mai bun al omenirii: la W.C. cu preoții

Motive? E de căcat...
Da, e de căcat faptul că nașterea/moartea unui om trebuie să fie oficiată de către un păcălici mizerabil și ipocrit, numit "preot", care răspândește prin cărți vechi de sute/mii de ani teama  dragostea pentru o stafie indiferentă, neiertătoare și... inexistentă în același timp. Da, știu, peștera și giulgiul, petele de sânge, analize în laborator, lumânarea care se aprinde singură, căcat pansat...
Hai să fim serioși.

Mi se pare aberant faptul că oamenii sunt și acum botezați fără consimțământ. E un căcat aburind, la fel de puturos precum cel făcut de politicieni când fură voturile. În morții mă-sii de preot și morții ei de dogmă, e vreun copil care să-și fi dat acordul la botez, e vreunul care să fi acceptat fantoma la care au ales să se-nchine părinții lui? E vreunul care să fi cerut serviciul ăsta forțat? Nu.

La fel de aberant e faptul că la moartea unui om trebuie să vină un... întunecat din ăsta pătruns pe din dos de pioșenie, să spună lucruri pe care nici el nu le crede... despre o persoană pe care n-a cunoscut-o cu adevărat.
Dar (vai!)... "sufletul lui se înalță în pulă la cer, printre sfinți și îngeri"; deși decedatul în cauză a fost un bețiv pișat, care își bătea cu cruzime nevasta după ce-și futea în cur amanta, și  care-și trăgea în pulă angajații ce munceau 10-14 ore pe zi pentru un salariu de căcat. Același om te privea dintr-o mașină luxoasă cu un dezgust mascat într-un zâmbet fin, pentru că tu erai un "nimeni" și circulai pe jos sau cu autobuzul, și evident... n-aveai "în dreapta" o drăcoaică de 16-17 ani cu sânii mari si creierul gol...

Băăă! În morții mă-sii... Căcatul ăsta trebuie oprit! Trebuie să se termine bâlciul asta scârbos care culminează cu înmormântarea gunoaielor umane la rang de Dalai Lama.

Spun toate astea pentru că oamenii în mod sigur ar gândi și ar fi "altfel", dacă s-ar spune adevărul despre ei - în timpul vieții și la înmormântare/incinerare, și mai ales -  dacă ar fi tratați ca atare. Poate ar fi mai buni. Mai corecți.
Poate că oamenii ar fi altfel, în viață, dacă ar ști că la "ceremonia de adio" va fi acolo cineva care "le va turna" - și pe alea rele, și pe alea bune; nu minciuni puturoase și vorbe goale.

Așa că... la W.C. cu preoții și dogmele bisericești. La W.C. cu obiceiurile de căcat și fără sens, datinile scârboase și umilitoare pentru care se plătesc bani grei. Aruncați la W.C. ideea că e nevoie de o catedrală a "mântuirii neamului", și trageți apa. Asta e de fapt "catedrala MUIRII neamului", în caz că unii nu și-au dat seama. Pentru că asta o să primească "neamul", ca răsplată la ignoranță, 

MUIE.

sursa foto: aici

Văzut de departe... (I)

Vlăguit, ochiul minții mai aruncă din când în când câte o scurtă privire în poiană. "Ce mulți suntem" își spune, și trage peste el pleoapa obosită.

Da, suntem mulți, și pe măsură ce ne-nmulțim realizăm încet-încet  cât de departe trebuia să fim la ora asta. Sau cât de sus...
E oarecum interesant. Oarecum. Încetineala cu care oamenii realizează greșelile pe care le fac e dată de miile de ani în care nimeni, sau aproape nimeni... n-a făcut nimic; e un fel de paradox dansând strâmb pe marginea unei fâșii de lumină ce străbate pădurea întunecată, prin care trece drumul.
Istoria se repetă, și cu toate astea nimeni nu învață din ea...

Iar acum nu știu... e lumina cea care a devenit mai puternică, sau doar ne-am înmulțit și ne scăldăm toți în aceeași rază, într-un echilibru precar?
Da...

... și astfel... într-un moment de claritate mi-am dat seama că uneori, măcar uneori... trebuie să te opui universului, și că singurul lucru care ne poate salva de la încă o decădere - este autocontrolul, acel lucru pe care oamenii ar trebui să-l cultive din dragoste pentru bine, și nu de dragul aparențelor. Da, stăpânirea de sine. Pentru că suntem flăcări încă, suntem flăcări ce ard neregulat pe toate direcțiile, tinzând să transforme în scrum lucrurile din jur; și suntem lumini, da, suntem lumini ce trec unele prin altele... fără a străluci împreună.
Mult...
... mult prea puțini s-au prins că ideea de a străluci de unul singur înseamnă a răspândi în jur o lumină frumoasă, minunată, dar... rece.

Ca atins de un suflu gentil, dar rece, mi-e teamă. Uneori mi-e teamă... că nu mai aud tunetele crestelor prăvălite de vânturi în ape învolburate, și mă zgribulesc în absența rocilor ce se rupeau cândva cald sub creșterea spiritului uman.

... uneori (desi la alt nivel), totul pare o joacă de copii; întorcându-te în timp... e la fel ca atunci când alergi pe străzi cu prietenii în jurul tău, și-o iei înainte...
... si deodată realizezi... că ești singur...
... întuneric...


Ce știu acum... este că descoperirea "soarelui personal", cum îl numesc eu, se produce într-un moment anume; și că (în ciuda credințelor unora) tocmai întunericul și teama te pot face să găsești forța de care ai nevoie... în tine însuți. Credința în propria-ți ființă... e o mână de licurici frumoși și bezmetici, ce lucesc spre a-ți aduce zâmbetul pe buze, oriunde ai fi, oricât de adâncă ar fi noaptea și oricât de tăios ar fi gâdilatul perfid al vântului...



un zâmbet pentru muză
:)

Refuz

A fost o vreme când am gustat din teamă. Mai exact... tuturor le era teamă - pentru că așa erau vremurile, așa erau oamenii de lângă tine... și așa erai învățat să trăiești. Comunismul a avut un punct foarte mare în comun cu religia. Teama. Ha... și când te gândești că o dogmă cumva o excludea pe cealaltă...
Teama. Da. Când te naști într-o țară comunistă... teama nu trebuie decât s-o alimentezi, periodic. Însă când te naști într-o țară în care comunismul se îmbină cu ortodoxia... rețeta e completă. Adică ai toate șansele să devii un distrus. Sau... ai toate șansele să te dezvolți. Greu de crezut, însă te poți dezvolta într-un cadru în care tuturor le le teamă, în care ție însuți îți este teamă. Nu asta e definiția curajului, în cele din urmă? Să-ți învingi teama? Teama că te toarnă colegul pentru c-ai spus că vrei să arunci școala comuniștilor în aer... Teama că părinții vor păți ceva pe tema asta. Teama de-ai răspunde unuia mai mare și mai bine hrănit decât tine în timp ce ții capul sus, chiar dacă știi că ai șanse mari să ți-o iei. Teama că "te bate dumnezeu", deși nu-ți aduci aminte să fi cerut și nici să-ți fi dat vreodată acordul să fii botezat de un preot ortodox. Teama de moarte, pentru c-ai fost învățat că moartea e ceva rău.

... teama că vei fi privit aiurea pentru că gândești...

Comunismul...
Vocea nu-ți era decât o șoaptă, iar privirea - atunci când deschideai gura să-ți spui crezurile - era doar o căutătură de animal hăituit, licărul stins al unui foc dornic să pârjolească toate stavilele ce-i erau puse în cale. M-am "bucurat" de atmosfera asta până pe la 15 ani, când "democrația" a înlocuit regimul comunist. Și atunci oamenii au schimbat o teamă cu alta. De unde se temeau să-i vorbească de rău pe "iubiții conducători" - acum aveau alte temeri - cine le va veni în loc, cât de corect va fi, dacă nu cumva toată treaba e doar un alt rahat, sau cum spun unii... aceeași Mărie... însă cu altă pălărie. Am schimbat unicul partid pe multe altele, atât de multe încât la puțin timp după apariția lor începusem să mă întreb dacă toată chestia asta  cu "diversitatea" nu era decât o mizerie menită să-i bage pe oameni în ceață. Păi... nu-i așa(?)... ce metodă e mai bună să prostești oamenii proaspăt ieșiți din comunism, decât să-i iei și să-i învârți de colo-colo, dându-le iluzia că sunt liberi și că pot alege?
Mai mult de atât... de unde oamenii se temeau doar de securiști și turnători, au ajuns să  se teamă unii de alții. Și asta s-a accentuat pe măsură ce fiecare a fost "cu a mă-sii".

Adevărul e ăsta: credem că suntem liberi. CREDEM că avem puterea să alegem. În realitate alții trag sforile pentru noi, alții iau hotărârile, alții iau bani în timp ce noi muncim. Un bun exemplu  de lipitoare care suge bani este "statul", "sistemul". Când vrei să înjuri pe cineva pentru că nu-ți merge bine, înjuri "statul". Când ți-e rău, și pe deasupra n-ai bani, nu mergi la spital pentru că te gândești cu teamă că s-ar putea să te întorci mai bolnav decât ai plecat... și ce faci? Evident... înjuri "statul".

Trasând o linie imaginară... din momentul în care bipezii au început să se organizeze în grupuri - și până astăzi... toată treaba s-a bazat pe teamă. Dacă n-au fost războaiele, au fost religiile. Dacă n-au fost nici războaiele și nici religiile, atunci a fost natura. Dacă n-a fost natura, au fost standardele sociale. Și dacă n-au fost standardele sociale, atunci a fost "ceva". Mereu... "ceva", acel "ceva" care să țină ființa umană într-o teamă și într-un stress continuu. Și în timp... omul a uitat să gândească pentru sine. Privind dintr-un oarecare unghi... la ora asta nu mai e mare diferență între "om" și "animal". Nu, nu e vorba despre apropierea omului de natură. Și nu, nu e... întoarcerea omului la origini.
E vorba despre asuprirea omului de către om. Lucru făcut într-un stil mult mai subtil decât cel folosit acum câteva sute de ani, de exemplu.
Un alt exemplu - mall-urile, aceste minuni care promovează grotescul la prețul de "ț" lei și 99 de căc*ței.
Urăsc să le aud reclamele. Și din câte-mi aduc aminte... acum douăzeci și ceva de ani românul chiar  nu simțea nevoia să-și ticsească frigiderul cu tot felul de tâmpenii. Oamenii aveau cât le trebuia în cămări și frigidere, și nimeni nu se mai plângea și nu mai murea de foame. Da.  Lucrul ăsta cu strânsul și cumpăratul "la cărucior" în loc de "la coș" a devenit un obicei tâmpit la puțin timp după ce s-a ridicat primul mall pe teritoriul țării.
Cumva... mă bucur că la noi au început să se folosească metodele pentru îndobitocirea populației abia după anii '90. Pentru că spre deosebire de alții - care s-au "bucurat" mai mult timp de strategii de control ale maselor  -  noi nu suntem chiar adormiți. Atât timp cât mai avem personalitate și esență... mai există o speranță. Ideea e să refuzăm ceea ce ni se dă, acea "hrană" care ne transformă în animale de sacrificiu ce se învârt în interiorul unei ferme uriașe.

Ideea e să nu plecăm capetele. Ideea e să refuzăm a trăi în teama generată de un sistem corupt. Ideea e să refuzăm a mai da bani la biserică, și asta pe motive practice. Ideea este să refuzăm să credem în fantome pentru că lumea din jur crede în ele; da, ideea e să refuzăm să trăim cu teama că un moșneag bărbos care trage pârțuri mitice prin ceruri ne va trimite la dracu'n praznic dacă refuzăm să-l acceptăm pe el sau pe fii-su. Ideea e să refuzăm așteptarea, căzutul din cer,  "voia lui Dumnezeu".

Ideea e să îmbrățișăm gândul că putem să facem singuri, prin propriile forțe.



Am mai spus candva...
... capul plecat... sabia nu-l taie...
... dar nici soarele nu-l vede.

Canibalismul la hiene

Ca şi când nu ar fi fost de ajuns că ne aflăm în ape mici şi tulburi... mai suntem înconjuraţi şi de hiene -  care de data asta îşi ţin colţii la vedere. Mai mult de atât... au început să se muşte unele pe altele. În văzul lumii. Da, pentru că la vedere au ajuns să fie făcute lucrurile, schimbând standardele şi demolând vieţile celor care au ajuns să fie din ce în ce mai obosiţi, din ce în ce mai puţini, din ce în ce mai dezinteresaţi, şi din ce în ce mai dezbinaţi.
Mi se pare... Nu, nu mi se pare. Este.
Este un lucru inadmisibil să stai atunci când nu eşti dorit.

La scară mică - un lucru de genul îl putem vedea în jurul nostru atunci când vine vorba de relaţia amoroasă dintre doi oameni. O reacţie normală şi de bun simţ, iar aici mă repet - NORMALĂ şi de BUN SIMŢ... atunci când îţi spune cineva "nu te mai vreau în viaţa mea" - este să pleci. Pentru că oricât de importanţi ne place să credem că suntem... sunt lucruri pe care pur şi simplu nu avem dreptul să le facem. Nu că nu putem. N-avem dreptul. Punct. Din momentul în care un om forţează mâna altuia ca să rămână în viaţa acestuia... ei bine... din  momentul ăla s-a năruit "castelul", oricât de durabil părea a fi el. Nimic n-o să meargă, nimic n-o să se mai contruiască de către cei doi. Nimic... nici pasiune, nici tandreţe, nici scrisori interminabile, nici mesaje criptate, nici baie în doi cu lumânărele parfumate, nici plimbări sub clar de lună, nici filme văzute la ore târzii, nici cumpărături făcute împreună în timp ce zâmbeşti ştrengăreşte cu o frunză de salată în colţul gurii... Nimic. Nada.

... şi cine are puţină imaginaţie îşi dă seama cât suferă persoana care a spus în cele din urmă "vreau să pleci".

... aceeaşi putere a imaginaţiei poate să creeze acel cadru (la scară puţin mai mare)  în care... este vorba despre un grup de prieteni. Grup din care - după ceva timp - se desprinde o persoană... pentru că face greşeli peste greşeli. Mizerii peste mizerii. Şi în cele din urmă... după ce s-au săturat toţi de glume proaste, minciuni, secrete murdare, ipocrizie şi libidinism... omul respectiv rămâne singur. Şi eu unul nu-i plâng de milă. Pentru că are exact ceea ce merită. Acum... una este să fii scos din viaţa unui singur om care nu te mai vrea... şi alta e să fii scos din vieţile mai multor oameni. Şi oricât de tâmpit şi oricât de idiot ai fi, tot reuşeşti să înţelegi că lumea nu te mai vrea prin preajmă... ba chiar la un moment dat începi să înţelegi că ceea ce faci e foarte greşit şi că deranjează. Treaba de care vorbesc e veche, are ani buni de zile... omul despre care "vorbesc" se pare că s-a mai schimbat (în bine, chiar)... însă acum e prea târziu.

... acum... nivelul al treilea cere ceva imaginaţie. Pentru că e la scară mare. MARE. Vorbesc nu despre un om,  nu despre doi, nici despre zece... ci vorbesc despre milioane de oameni. Milioane. Pentru că una e să nu te vrea iubitul/iubita. Alta e să devii nedorit într-un anturaj. Şi cu totul alta e să fii refuzat, renegat... de milioane de oameni.
Ştie toată lumea la ce mă refer... Păi băi nene... (sunt sigur c-ai vrea să-ţi spun "domnule", dar nu meriţi)...
Aici nu ne jucăm precum ţâncii în jurul pomului de Crăciun, DORIND cadouri. NU. Este clar acum că nu faci diferenţa între 'dorinţă' şi 'voinţă'. Când vine vorba despre alegeri... acolo e 'dorinţă'. Atunci şi acolo îşi doreşte omul să îi fie viaţa mai bună. Şi atunci speră. Când vine vorba însă despre cârmuitul prost şi durerea care s-a strâns în oameni... acolo nu mai vorbeşti despre 'dorinţa' poporului, ci despre voinţa poporului.

 ... şi indiferent cine eşti, indiferent cât "spate" ai... indiferent că-ţi place, sau nu... trebuie s-o respecţi.

De facto & de jure

No bine... hai s-o luăm de la un capăt.
Din câte îmi aduc aminte... parcă mi-am exprimat nedumerirea cândva - în privinţa modului în care sunt construite autobuzele ISUZU, cele care circulă pe la noi. Alea albe. Adică... alea... care sunt făcute de japonezi pentru oameni de dimensiunile unor... chinezi. Nu, nu-s făcute pentru mine. Pentru că nu, eu nu-s chinez. Oi fi având ceva mutră de asiatic, dar sunt îndeajuns de lat în spate încât să nu încap bine pe un loc din autobuzele alea. Dacă e să mă aşez lângă cineva într-un autobuz de genul,"morţii lor de chinezi" e înjurătura care-mi vine automat în minte - pentru că atunci când eşti mai bine făcut şi stai pe un loc de genul - trebuie sa adopţi "poziţia virginului". Iar m-am luat de ăştia mici şi galbeni... şi de data asta n-au nici o vină, nu mai scrie "Made In China". Mititeii...
Am încercat să-mi dau seama cărui om normal la cap i-ar plăcea să meargă cu un autobuz suficient de înalt ca să rupă crengile copacilor de pe marginile străzilor, dar care pe interior e făcut în mod clar pentru oameni scunzi. Pentru că odată ajuns în "minunea tehnologică", realizezi că între capul tău şi plafon nu e o distanţă foarte mare. O, nu, asta n-ar fi deloc o problemă, dacă "arca" n-ar avea nişte suspensii care te transformă într-un shaker uman, amestecându-ţi mâncarea din stomac... şi ideile din cap, în timp ce trece victorioasă peste gropile... pe care le evită primarii. N-am cunoscut nici un "highlander" până acum, şi nu credeam c-am să spun vreodată (la modul serios), dar... "WATCH YOUR HEAD". Mai ales dacă faceţi greseala să staţi prea multă vreme în picioare pe lângă locurile din spate, unde atingerea plafonului cu capul e un lucru cât se poate de realizabil. Aşa, ca de încheiere... Pentru gălăţenii iubitori de fenomene  cu iz astronomic... cea mai spectaculoasă fază e aia de la ora 23, când huruitul ameninţător  al unui ISUZU strâmb ce se clatină precum barca pe valuri de furtună - anunţă intrarea în hiperspaţiu. Chestie care nu se întâmplă niciodată şi care... mie, cel puţin... îmi provoacă o mare tristeţe.


Un alt lucru pe care nu-l înţeleg vis-a-vis de ideea de spaţiu... este faza cu WC-ul. Cu bazinul de la WC, mai exact. Dacă n-aş şti că "instalator sanitar" e o meserie practicată la modul general - de bărbaţi... şi că designul chestiilor tehnice e făcut în mare parte... tot de bărbaţi, atunci nu m-ar enerva aspectul atât de mult. Cum poţi ca designer... să creezi un bazin care e atât de lat, încât nu poţi să rezemi capacul&colacul de el? Pe partea cealaltă... cum dracu poţi să fii instalator şi să montezi treburile respective... în ciuda p*lii? Păi... fraţilor... voi nu vă duceţi la budă să vă goliţi vezicile? Îmi imaginez că da. Păi... acum stau şi mă întreb... bă, da' voi nu trebuie să ridicaţi capacul? Ori aveţi  copaci în baie... la care ridicaţi piciorul, însemnaţi locul? Pfff...
Adică... să dea dracu dacă pot să înţeleg. Am vizitat tot felul de "bude" până acum. Care mai de care... una avea capac roşu, una capac negru, alb, roz, albastru "din ăla"... etc. Cui dracu îi pasă de culoare, în cele din urmă? Important e că te chinui, şi-l ridici. Şi nu stă, frate. Îl împingi, îl loveşti de bazin, şi tot nu stă. Şi dacă - prin cine ştie ce minune ai reuşit să-l faci să stea nemişcat pe la 90 de grade cu WC-ul... te apuci de treabă. Şi îţi spui "poate stă nenorocirea dracului neclintită măcar un minut". Ei bine, uneori capacul şi colacul sunt făcute din nişte materiale nu grele, ci foarte grele. Şi dense. Şi... colac peste pupăză... nu stau locului. Îţi vin exact peste "sculă", şi asta exact în momentul în care simţi "puterea din spatele jetului". La dracu... ăla e unul dintre momentele în care te feliciţi pentru reflexele bune pe care le ai. O, daa...
Şi dacă nu le ai? Well... then you're pretty much fucked.
Yes...

Have a nice day.


:)

În patru mâini

Asta e una dintre zilele în care mă seacă...

... mă seacă să văd că mâinile butucănoase vânzătoarei de la pâine sar de pe mop... direct pe produsele pe care le cer, şi da, mă seacă faza chiar dacă respectivele produse sunt ambalate. Da, "tanti" face treaba asta "cu aceleaşi mâini". Păi... na, la urma urmei... n-are altele. Şi mă gândesc c-ar fi o fază tare ca legea să-i oblige pe cei ce vor să lucreze în "alimentaţie şi comerţ" - să completeze înainte de angajare o "fişă de atenţie şi bun simţ", asta dacă nu-i poate obliga să aibă patru mâini - precum Dexter Jettster din "StarWars".

Mă seacă să văd pensionari înjurând în gura mare şoferi de maxi-taxi, şi să văd şoferi de maxi-taxi care tratează pasagerii ca pe nişte saci de cartofi puşi la curierat rapid. Mă seacă oamenii care nu mai respectă aproape nimic. Pot spune (fără exagerare) - că de unde mă obişnuisem oarecum cu ideea că oraşul e plin de cocalari împuţiţi care apasă pedalele de acceleraţie de parcă ar fi la curse - acum încep să mă întreb serios ce siguranţă mai am pe străzi, pentru că văd femei la volan care încalcă foarte relaxate regulile de circulaţie.

La fel de mult mă seacă nesimţirea tipilor de 19-20 de ani, acei puţoi care cred că "jmechereala" merge şi ţine la oricine. Mă seacă femeile care uită să mai facă câte un duş şi să folosească un deodorant - la fel de mult cum mă seacă bărbaţii care put a transpiraţie dis de dimineaţă. Mă seacă mentalitatea prăfuită a primarilor imbecili - care în preajma alegerilor locale au preferat să dea dispoziţii de înlocuire a bordurilor bune de pe străzi - în loc să trimită oamenii şi maşinile la treabă ca să arunce apă pe asfaltul încins de soare. Şi la dracu... cică trăim într-un oraş fluvial. N-avem apă...

Mă seacă seturile din ce în ce mai mari de reguli pe care nu le respectă nimeni, şi mi s-a acrit de spiritul de echipă în stilul "fiecare cu pizda mă-sii". Mi-e silă de partidele politice şi mă uit cu un fel de părere de rău la fraierii şi fraieriţii care cred cu tărie treburi de genul "cu ăştia o să fie mai bine". Căcat. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar aţi luat-o în barbă... din nou. Singurul lucru pe care l-aţi făcut a fost că aţi schimbat o căpuşă cu alta. Şi pe cât de puternic credeţi că se va produce "schimbarea", pe atât trebuie să vă spun "habar n-aveţi pe ce lume trăiţi". Dar voi speraţi în continuare, ca proştii. "Speraţi, măi... hăi-hăi..."


Ăsta-i noul vostru colind, cântaţi-l până vi se face rău.

Baftă...

Sursă foto: http://www.anakinweb.com/ ,

Transformare

Nu mică mi-e mirarea atunci când păşesc în parcul de distracţii al lumii... unde scârţâitul lugubru al roţilor uriaşe ce învârt în sens levogir oameni tulburi - se loveşte de luminile rollercoasterelor care prăbuşesc cu încetinitorul ţipete abrupte. E un carnaval ce-mi aduce în nări miros de sânge luminat de cuarţ negru; o petrecere grotească în care găsesc lumânări câte în Lună şi-n stele... dar nici un sărbătorit.
Din înfundata ceaţă răzbat zgomote greoaie de tacâmuri ascuţite, şi undeva în centru... marele tort se înalţă şovăielnic către cer precum o virgină trecută de prima tinereţe, în rochie de in. Senină, glazura lui aruncă pişcături dulci în noapte, şi tuturor le este sete...

Foșnet

"... căci dacă tu ai fi pădurea, ți-aș asculta freamătul o viață întreagă."

Doar îmbrățișarea tandră a singurătații ne ajută să regăsim acea voce care pare să vină de undeva din spatele capului... Șoptită, ca într-un vis colorat, ne spune încotro s-o luăm pentru a atinge încă o dată fragilitatea echilibrului, stând într-un picior...

... am plutit printre gânduri într-o zi ușor răcoroasă în care nările mi-au fost gâdilate cu miros de pământ ud, și-n care copacii mi-au mângâiat tâmplele cu prospețimea unor petale mici. Un salut crud, simplu, și blând - al naturii... pe care uneori simt că nu-l merit. Și-am realizat într-un târziu... că într-o inerție prelungită nu poți decât să găsești suferință, o moarte lentă și agonizantă.

Zilele astea am discutat cu cineva despre relații de genul "noi doi și-o umbrelă". Și-am spus că nu concep să locuiesc împreună cu o femeie - zi de zi, în aceeași casă, pentru anii care mi-au rămas de trăit. Sincer... mi se pare anapoda să fac asta, atât timp cât simt nevoia să plonjez în propriile-mi adâncuri și să mă întorc cu câte o "pietricică colorată". Dacă ar fi să mă-ntrebe cineva... chiar n-aș putea să stau în fiecare zi bot în bot cu femeia, doar pentru că așa vede cam toată lumea ideea de relație "serioasă" și "standard". Am stat și m-am întrebat: "cum dracu ar putea să mi se facă dor de o tipă, dacă ea e mereu prezentă?". Nu mă îndoiesc de existența acelui dor care intervine la câteva ore de la plecarea la serviciu a consoartei... dar... hmm... chestia aia poate fi foarte bine confundată cu obișnuința. Și obișnuința e dracu' gol într-o relație. Mai exact... ucide relația. O văd și am văzut-o de prea multe ori în jurul meu. Oamenii ajung să spună: "băi, eh, păi... e bine... e bine și așa". Și de fapt toată treaba se transformă într-o conviețuire mai mult sau mai puțin pașnică care se rezumă la a fi... acceptabilă. "E acceptabil... ah, deci mă obișnuiesc."

Mi-am dat seama cu mult timp în urmă că oamenii de fapt aleargă disperați după stagnare, și nu după evoluție - chiar dacă cea din urmă e mai bună. Nu, frate... lumea aleargă după... 'stat'... un 'stat' cât mai confortabil în prezența celuilalt, care să facă singurătatea să se transforme în 'singurătate în doi'. Mai plăcut, mai distractiv, mai... acceptabil.

Dorința de a supraviețui cu orice preț împreună cu teama și dorința de-a avea - au dus oamenii pe niște "culmi" fascinante. Mai exact... "fascinante". Cu " ". Pentru că stau și mă uit prostit la miile de oameni din jurul meu care se cuplează și se mută împreună - doi câte doi, crezând cu tărie că asta le va aduce fericirea.
Ei bine, puișorilor... nu faceți altceva decât să vă alegeți colivia de după care veți trage câte un tril stins din când în când, semn că încă n-ați murit de tot.

Adevăratul echilibru în viziunea mea  - vine din dans. Din apropieri și îndepărtări. Din "mi-a fost un dor nebun de tine" și "simt nevoia să fiu cu mine însumi". Din "hai să mergem la o bere cu gașca", "merg cu fetele la o cafea" și "mă duc la o bere cu băieții".
... pentru că altfel lucrurile sunt precum plimbarea pe o șosea cu înclinația de... 0 grade. Nimic nu coboară, dar nici nu urcă.

Și mă întreb: "vede cineva asemănarea?".
Călătorie - căsătorie.
Ceva îmi sună pe aproape...
... și nu pot să înteleg... cum de cei mai mulți preferă pustietatea  plată a deșertului în care găsesc mai mult imagini tremurânde - decât oaze și diamante.

În fond... toată "călătoria" asta este... sau ar trebui să fie... precum căutarea pietrelor semi-prețioase pe un munte. Sau a altor chestii. Te îndepartezi de partener doar pentru a reveni mai târziu lângă el - ținând în mână un "cristal", o "floare", un "gândăcel". Orice. Pentru fiecare dintre cei doi muntele are valențe diferite, iar bogățiile pe care le descoperă unul e posibil să nu le descopere celălalt... și viceversa.

Drumul... e muntele. Noi... suntem muntele.

Da, te evit

Nu ştiu să zic la ora asta în procente... cât din experienţa de viaţă devine înţelepciune, şi cât devine simplă linişte. Ce ştiu... este c-am înlăturat rând pe rând lucrurile care nu-mi plăceau şi nu-mi făceau cinste, la fel cum am scos din 'ecuaţie'  oamenii care nu se ridicau la nivelul aşteptărilor mele. Ca să-mi definesc unele lucruri în viaţă a trebuit să experimentez tot felul de tâmpenii şi să mă pun în tot felul de situaţii - una mai ridicolă decât cealaltă. Şi-am experimentat... de la băutul şi fumatul fără măsură, răstitul la bocanci, glumele cretine "cu băieţii" - până la bâjbâitul pe întuneric a  unei necunoscute care dintr-o sala de cinematograf cam goală s-a aşezat (unde?)... lângă mine.
... de la flirturile stupide de pe net cu femei ce-l caută pe cavalerul salvator cu armura lui strălucitoare şi  sfârşesc lamentabil prin a da doar peste o lance nouă - până la petrecerile unde de prea mult confort oamenii se dau în stambă, oameni despre care instinctul îmi spunea: 'ceva e în neregulă', dar cărora le-am acordat dacă nu una, atunci mai multe şanse.
... de la nesfârşitele ore petrecute în fel şi fel de anturaje, cu "prieteni" care nu vedeau mai departe de următoarea sticlă de băutură şi următoarea femeie în... următorul boschet - până la oameni "înalţi" şi cuminţi, pe care dacă-i luai puţin la scuturat realizai că nu-s chiar atât de spirituali, ba mai mult de atât... că nu-s tocmai normali la cap, şi că de fapt făceau eforturi să se ridice la înălţimea unui grup doar ca să pară interesanţi, pentru că asta-i cruda realitate - erau nişte trişti incapabili să-şi depăşească condiţia.

... de la tinere care erau atât de aeriene încât nu-şi găseau curul nici cu ambele mâini - până la "femei" care afişau o falsă maturitate/siguranţă de sine şi care se comportau aşa cum numai nişte adolescente ştiu s-o facă, care ori manifestau o lipsă (reală) de interes pentru bani, ori se bălăceau în noroiul snobilor cautând "ieşirea".
... de la "mute" care nu-s în stare să-ţi spună ce le displace - până la "femei" care-ţi spun radiind prosteşte "vai, ştii... vreau  sa fac un copil cu tine". Mda... am trecut şi prin shit-ul ăsta. Ce să zic... aproape toate muierile visează la masculi alfa care să le ducă pe cele mai înalte culmi şi să lupte pentru ele... şi cam aproape toate uită cel mai important lucru - că trebuie să merite efortul ăsta din partea unui bărbat.


Am cunoscut oameni... şi-am gustat din viaţă...
... şi pe cât de mulţi am cunoscut, pe atât de puţini mă pot baza. Motiv pentru care prefer muşcătura apăsată a singurătăţii în locul companiei oferite de diverse personaje smălţuite în culori şterse.


Şi cu toate astea... nu mă pot considera marele înţelept. Nu le-am făcut pe toate... şi în mod sigur nu le-am făcut pe toate bine. În exagerarea lor, unii ar spune că sunt mare şi tare, ori că-s aşa şi pe dincolo...
Eu aş spune doar că ştiu pe ce lume trăiesc... şi că am ceva curaj.

Dacă acum 20 de ani eram foarte prietenos şi bun cu toată lumea, la ora asta mă uit urât până şi la contactele virtuale. Dacă nu te cunosc şi-mi dai "friend request" - "cine eşti şi ce dracu vrei?" e prima întrebare care-mi vine în gând. Pentru că m-am săturat de lameri/ţe, fuckeri, idioţi şi alte personaje cu mintea'n cur.

La dracu... nu-s genul "dalai lama", şi nu, n-am toate răspunsurile. Le am doar pe-ale mele. Şi doar eu ştiu cum le-am dobândit. Ceea ce-mi dă dreptul să am o filosofie proprie şi să fiu... eu însumi. Restul... e poveste ce merge din gură-n gură, snacks-ul pe care-l ronţăie unii când n-au ce face, la o cafea.
Nu-s extraordinar de interesant dar nici nu trec neobservat. Însă... într-o lume cretină cum e asta în care trăim... mi-ar plăcea să trec neobservat de multe ori.


M-aş bucura dacă oamenii ar deschide dracului ochii - să vadă lucrurile aşa cum sunt în realitate, să gândească pentru sine şi să-şi cântărească corect faptele. M-ar bucura enorm să ştiu că oamenii depun eforturi să privească înainte în timp consecinţele lucrurilor pe care le fac. Ca şi când ar privi o autostradă în lung...

Cred că-ncep să-mi pierd răbdarea cu specia umană...

Şi vine un moment...

... vine un moment când faci un lucru care nu-i place nimănui. Vine acel moment detestabil în care nu te opreşti, deşi simţi furtuna care se apropie, îi simţi puterea şi-i auzi huruitul asurzitor, mai-mai că vezi valurile uriaşe şi întunecate care urmează să te înghită după ce te vor fi zdrobit de stânci. Vine acel moment în care - dacă unii oameni pun paie pe foc, mai pui şi tu. Şi pui multe, ca să ardă serios. Pentru că nu te joci.
E momentul în care-ţi testezi (mai) noii prieteni. E momentul în care devii detestat, în care te transformi în omul rău, omul negru de la miezul nopţii, Bau-Bau. E acelaşi moment în care ajungi să te deteşti singur.

Iniţial n-ai asta de gând. Îţi spui mereu "nu acum, e prea fain, e minunat, nu merită să fac asta". Apoi te trezeşti că se întâmplă ceva. Se spun nişte lucruri, se iscă o ceartă...
Şi atunci realizezi că e clipa bună să testezi oamenii de lângă tine. Când lucrurile ajung rapid pe muchie de cuţit. Vorba cuiva... iureş, frate.
 Atunci e momentul să vezi cât lapte şi câtă miere, sau cât amar şi cât venin - au oamenii în sânge. Atunci vezi cum reacţionezi chiar tu, ce scoţi din tine - şi cum.

Dacă m-ar întreba cineva "de ce?", i-aş spune că inevitabil oamenii trebuie să treacă prin asta... mai devreme sau mai târziu. Toţi. Pentru că trebuie să-i cunoşti, şi a cunoaşte un om nu e uşor. Pentru că mai devreme sau mai târziu se creează o legătură şi te ataşezi. Pentru că ataşamentul duce la suferinţă, şi vreau să ştiu pentru ce sufăr, ori pentru ce-am să sufăr. Pentru că atunci când crezi cu tărie în vorba aia care suna atât de bine în engleză: "say what you mean and mean what you say", iar un om îţi devine atât de drag încât ajungi să-i spui  "mor eu înainte de a păţi tu ceva" - trebuie să te asiguri că respectivul merită. Pentru că... nah... nu eşti nemuritor, nu eşti... "Highlander", şi în mod sigur nu te-ntorci din morţi, dacă dă dracu' şi-ajungi printre ei.

... şi focul se înalţă... iar veninul curge. Te arzi... şi eşti otrăvit - în aceeaşi măsură în care ai pus suflet. În cele din urmă se conturează şi ironia: nimeni nu câştigă. Toată lumea pică testul, inclusiv tu. Pentru tine a fost un alt fel de test, dar l-ai picat.

 Şi... nu, azi n-o mai fac pe înţeleptul, postând cugetări mai mult sau mai puţin siropoase de-ale altora. Azi nu mai bat câmpii. Azi nu dau nume, nu dau locuri, nu dau exemple. Azi nu trebuie să se simtă în mod special cineva vizat. Azi n-o mai fac pe deşteptul. Azi îi dau cu lucruri concrete şi care dor, la rece. Pentru că vreau să ştiu pe cine mă pot baza, şi cine merită efortul.


După cum am spus...

Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.

El patron

Zilele trecute îmi venea să înjur. Da' urât de tot. Şi chiar mi-ar fi plăcut să iau pe cineva la bătaie. Nu pentru c-aş fi păţit eu ceva, ci pentru că am observat un lucru, atunci când am trecut prin câteva magazine. 
Sunt multe mini-market-uri, unde - deşi există o clientelă formată - se ţine uşa deschisă, chiar şi pe temperaturi scăzute. Chiar dacă plouă, şi aerul e umed. Şi la naiba... ştiu foarte bine cum e să lucrezi în frig. Mai mult de atât... cum e să lucrezi în frig -  nu "un pic", ci ore în şir.
Şi mă uit la oamenii ăştia, care nu îndrăznesc să spună nimic "patronului", de teamă să nu-i zboare din jobul "foarte bun" pe care-l au. Patron care în condiţiile date nu-l pot numi Om, ci un mare dobitoc, eventual un dobitoc burtos, care nu ştie cum să-şi mai bucure ochii bulbucaţi la vederea banilor pe care îi face angajatul, dârdâind. Adică... hai s-o luăm pe aia bună...băi frăţie... ţi-ai deschis o firmă mică, atât de mică încât n-ai nici măcar un grup mic, amărât şi sanitar la ea, după care ai angajat - nu un bărbat-doi, ci o femeie-două, ca dea bine şi să-ţi facă amărâta de vânzare. Şi le obligi pe săracele femei să ţină uşa deschisă la magazin, că "nu intră clienţii", deşi clienţii ştiu foarte bine care e programul şi ce fel de produse vinzi acolo.
Păi dacă tot ai angajat femei, dobitocul dracului, de ce le ţii în frig? Pe lângă faptul că eşti prea lipsit de imaginaţie, ca să te ducă bolovanul ăla căruia îi spui mândru "cap" - să-ţi lipeşti de uşă un "DESCHIS" cu neon sau led roşu, care să consume puţin curent; mai ai şi probleme în a înţelege simplu fapt că femeile au ovare. Că răcesc. Şi fac complicaţii, iar unele dintre ele rămân pe veci cu probleme.
Da' ce contează, nu-i aşa? Tu să-ţi întreţii burdihanul, să nu-ţi mai vezi puţa de el....restul nu are importanţă.

Mi-e silă. Şi tare îmi e că într-o zi o să-i ard vreo două unuia care se poartă aşa cu angajaţii. Românii au obiceiul să ia ce e mai rău de la alte popoare, din alte culturi.
Iar patron?... vine de la "patronus", cuvânt latin care înseamnă mai multe lucruri - avocat, protector, binefăcător, stăpân, model.

Unde e modelul? Şi cine e binefăcătorul?...


Pentru angajaţi... "capul plecat, sabia nu-l taie"? Atenţie aici -  "dar nici soarele nu-l vede"

Hai că-ţi spunem noi...

Am tot muncit prin fel şi fel de locuri. Mai exact, primul loc de muncă l-am avut la 17 ani, vârstă la care eram un puşti cu musculatura plină de "colaci", numai bun de pus la munci fizice extreme. Îmi amintesc şi acum satisfacţia primelor salarii, şi serile când adormeam cu capul pe bancă, până mă trezea vocea răstită a profesoarei de matematică, care nu era decât o... domnişoară pe la 50 şi ceva de ani :)). "Ăăăă... ce dracu? A, iar a venit profa. De fapt, stai, asta nu lipseşte de la ore. Fratee... şi dormeam aşa bine... ce greu mi-e capul..."

Am tot schimbat joburi de atunci. Pentru că mereu nu mi-a convenit câte ceva. Dacă nu era salariul, era jobul în sine - care mă transforma într-o maşinărie multifuncţională, dacă nu era jobul, erau condiţiile de lucru, dacă nu erau nici astea, era vreunul dintre şefi - mai cretin decât prevede legea, dacă nu era şefu'... erau colegii, unul mai nemernic decât celălalt. Şi tot aşa...

Cu toate astea, am avut (şi) şefi de treabă, şi colegi faini - cu care am râs până mi-au dat lacrimile, de nenumărate ori - oameni care mai aruncau din când câte o privire, şi dacă te simţeau "călare pe scândură", te scoteau la o ţigară ca să te asculte. Dracul nu e chiar atât de negru, în fond.

Unul dintre lucrurile de care mă loveam întotdeauna, atunci când căutam un job, erau "regulile" care trebuiau urmate. Prin anii '90, nu aveai punct de reper decât bunul simţ, şi câteva articole, de prin ziare. Mai mult bunul simţ.

În ziua de azi, sfaturile despre cum trebuie să te prezinţi la interviu îţi sar în mail precum broscuţele în lac, dacă ai făcut greşeala să te înscrii pe vreun site de "recrutare online", în speranţa că vei găsi un job decent.

E adevărat că aspectul contează. Însă dacă mă-ntrebi pe mine, contează de fapt să fii îngrijit, şi îmbrăcat cu haine curate.

Prima fază e "îmbracă-te ca şi când jobul e deja al tău". Păi... dacă aş avea jobul, aş umbla mai tot timpul în jeanşi, bocanci, tricouri, ba aş mai purta şi niscaiva inele de argint, eventual un cercel, că doar aşa mă simt bine.

Ah, stai... dacă eşti bărbat nu e bine să foloseşti multe bijuterii. Cu atât mai puţin, cercei. Păi... cred şi eu că e rău... la atâţia comunişti deghizaţi în "oameni de bun gust".

"Dacă te îmbraci în roşu - eşti încrezator şi sociabil. Dacă alegi galben - ai simţ al umorului dezvoltat. Şi dacă alegi verde - eşti cumpătat în situaţii de criză." Păi... alo!... sunt mascul, dracu'. Nu mă îmbrac în roşu, că doar nu-s pilot de curse, şi nici prezentator efeminat la TV; nici în galben, că nu vreau să devin ţintă pentru musculiţele beţive, seara, şi nici în verde, pentru că nu vreau să le stimulez imaginaţia cailor care umblă liberi prin "comună". Nene, pun pariu c-ai uitat să specifici despre recomandările cu pricina - că erau pentru reprezentantele sexului frumos.

A doua - "strânge-i mâna cu putere celui care face interviul, şi priveşte-l în ochi". Băi frăţică, îţi spun că dacă fac asta întocmai, ai să spui că am ceva cu tine, şi vreau să te molestez. Pentru că la moaca pe care-o am, dacă mă uit direct în ochii tăi, te ia cu "pişă-te, că vine trenu", şi dacă-ţi mai strâng şi mâna-ţi flască, bărbăteşte, îţi provoc vreo fractura, dracu, şi mă mai dai şi-n judecată pentru vătămare corporală dup'aia.

A treia - "ai grijă să laşi impresia unei persoane dornice de dezvoltare profesională".  Păi... de ce, frăţie? Atât timp cât "dezvoltarea profesională" înseamnă acceptarea a ţânşpe mii de taskuri, pentru că românul - prin nu ştiu ce lege agăţată-n Univers, e multifuncţional, eu zic nu la faza asta. Poate am chef să fac acelaşi lucru încă 20 de ani de acum încolo, şi-mi face o reală plăcere să întâlnesc pe stradă clienţii firmei, care-mi zâmbesc cu sinceritate, pentru că-mi fac treaba bine.

A patra - limbajul corpului - "nu-ţi atinge faţa şi urechile, pentru că dai de înţeles că eşti evaziv. sau chiar minţi". Păi acum... dacă m-ai lăsat să aştept mai mult de douăzeci de minute, într-un loc în care aş putea cu uşurinţă să fac saună, cum dracu' vrei să nu-mi ating faţa? Presupun că-i mai ok pentru tine dacă stau drept de parcă aş fi înghiţit o mătură, în timp ce picăturile de transpiraţie cad nestingherite pe formularul pe care m-ai pus să-l completez. Hmm?

"Nu încrucişa mâinile sau picioarele, pentru că o să pari inabordabil."  Huh? Am venit pentru job aici, nu pentru a-mi face prieteni noi. Doar nu vrei să te mint acum, să-ţi spun că-mi placi, şi să ieşim la o bere după meci. Stai aşa... mie nu-mi place fotbalul. Ce bine-i pentru mine... iar pentru alţii, şi mai bine... un loc liber, în tribunele stadioanelor pline de maimuţe urlătoare. Bravo vouă, vi-l cedez cu mare plăcere.

A cincea - "lasă impresia unei persoane optimiste". Şi dacă-s pesimist convins, frate, ce te faci? S-a cam dus treaba aia cu "noi muncim, nu gândim". Şi dă-mi voie să-ţi spun... că rozul ăla pe care mi-l arăţi la firma ta... bate-n gri de multe ori, dar ghici ce?... aia e o nuanţă pe care unul care caută disperat un loc de muncă, o vede doar după ce s-a angajat.  Din fericire, unii văd mai bine decât alţii...

A şasea - fii entuziast şi zâmbeşte. Păi dacă tu mă-ntâmpini c-o faţă acră, pentru că mă consideri inferior ţie,  sau pentru că deja i-ai făcut "cărţile" lu' văru' de a cinşpea spiţă din partea mă-tii, cum vrei să fiu vesel?

A şaptea - trimite un mail angajatorului, în care să-i spui cât de interesantă a fost discuţia. No shit?! Parcă mă şi văd scriind: "Discuţia cu dumneavoastră a fost atât! de magică, m-a atins într-un asemenea mod, şi la atâtea niveluri, încât mi-a venit să... vărs, de plăcere."

Toate bune şi frumoase. Ai respectat "regulile", ai fost la interviu... Singura problemă e că din momentul ăla... nu mai eşti "tu", ci un produs care se vinde, ambalat după nişte standarde cretine, impuse de nişte omuleţi mici şi soioşi, care fac dezacorduri grave, atunci când se exprimă, şi care au terminat o facultate cu chiu, cu vai, după ce au dat biruri grele pe la profesorii şi decanii unei "instituţii de prestigiu".

Felicitări! Acum ai învăţat să minţi, la cele mai înalte standarde. Eşti produsul unei societăţi bolnave, şi eşti pe cale să contribui la  răspândirea bolii.

Once a tiger, always a tiger

Am anunţat acum câteva zile bune că particip la concursul organizat de Simpler, pentru că mi s-a părut chiar faină ideea de a intra într-o competiţie puţin alambicată, unde probele sunt stabilite de participanţi, şi nu de organizatori. Fac treaba asta de dragul competiţiei, mai mult.
 Mănuşa a fost aruncată (cu graţie) de  ANM, o frumoasă domnişoară care se bucură de acelaşi aer industrial ca şi mine :), în minunatul "oraş roşu".
Deeci... trebuie să scriu despre o idee pe care o susţin cu tărie, şi pe care nu mi-ar dărâma-o nimeni. Cu argumente. Toate bune şi frumoase, până aici. Partea mai grea e cea în care trebuie să mă contrazic singur. Aici... :)... vedem ce iese.

Sunt mai multe aspecte în care se vede că sunt... "animal". Sălbatic. Asta însemnând că nu-s genul care se lasă domesticit, prostit, manipulat, pe care braţul căruia aşezi moale şi sofisticat nişte degete, şi capeţi controlul. Îmi trag uneori o faţă de prost, aşa, cu o mână, dar numai eu ştiu că mâna cealaltă stă pe mânerul "sabiei".
Şi una dintre laturile unde se vede, e câmpul ăla pe care-l completez la unele formulare cu... "necăsătorit". Am chiar o mare satisfacţie când scriu / aleg asta. Pentru că nu cred în căsătorie.
Nu cred în amărâtul ăla de carton, numit  certificat de căsătorie, oricât de mult preţ ar pune alţi oameni pe idee, şi orice "beneficii" mi-ar aduce. Cred în mine, şi în sentimentele mele. Uşor de crezut, sau nu, sunt mai durabile decât o bucată de hârtie cu ştampilă recunoscută în toate statele lumii. Nu înţeleg de ce oamenii trebuie să-şi certifice relaţia. Chiar mi se pare o tâmpenie. Nu trebuie să-i demonstrezi nimănui - nimic. Tu ştii c-o iubeşti, ea ştie c-o iubeşti... şi viceversa. La dracu, dacă aveţi şi un kinder... şi el ştie că-l iubiţi. Pardon, simte. Nu e nevoie de o hârtie pentru asta. Pe un copil n-ai să-l prosteşti cu o hârtie, sau dacă o faci, n-ai s-o faci foarte mult timp. Ăla te simte, şi-ţi dă eject imediat, dacă eşti ipocrit.

Şi am ajuns unde doream. La copii. Sunt de părere că odată ce ţi i-ai dorit din suflet, şi te-ai chinuit de i-ai adus pe lume, trebuie să ai grijă de ei. Însă... eu unul nu-mi doresc copii. Nu în lumea asta. Cred cu tărie că lumea în care trăim e mult prea "dusă", bolnavă, şi murdară (fizic şi spiritual), ca să fac un copil. Poate pe o altă planetă, într-o altă galaxie, unde fiinţele sunt  evoluate şi numărul de cretini pe metru pătrat nu-l depăşeşte pe cel al furnicilor, da, acolo mi-aş dori un copil.
Nu există rahaturi din astea - "îl fac, şi mă descurc eu", "unde mânâncă doi, încape şi al treilea la masă", "e păcat", "trăieşti degeaba dacă nu faci un copil", şi alte mizerii de genul.
În ideea în care-l iubeşti cu adevărat, nu-l aduci la viaţă într-o lume ca a noastră, nu-l faci ca să-l chinui, dându-i o viaţă... plină de lipsuri, mai mult de atât, nu-l transformi în copia ta "mini", care să te ajute la bătrâneţe. Câţi dintre cei care visează cu un zâmbet tâmp pe faţă - să aibă urmaşi - merg la controale riguroase de sănătate? Păi... pi*da mă-tii, dacă vrei să-l faci, asigură-te că n-ai boli care i se transmit. Nici măcar o amărâtă de paradontoză. O iei deoparte pe mă-ta, şi pe tac'tu, şi pe bunicu', străbunicu'... şi cine pe dracu îşi mai aduce aminte de neamul tău, şi-i freci cu întrebări. Tataie... ai avut boala asta în tinereţe? Străbunicul ăla care mergea cocoşat de spate - avea toate doagele, sau îi săriseră câteva? Dacă răspunsul e unul neplăcut, şi dacă eşti om matur şi responsabil, atunci nu mai visezi cai verzi pe pereţi, şi te bucuri de viaţă lângă omul care te iubeşte, şi pe care-l iubeşti. Atât. Punct ! Ghici ce? Multe cupluri dacă ar fi puse în situaţia asta, s-ar destrăma. Şi atunci ar ieşi la iveală... "marea dragoste". Haha...

Noi întâi trebuie să ne elevăm pe noi înşine, ca specie, şi abia după aceea să avem pretenţia de a fi părinţi. De multe ori am fost întrebat:"păi, şi... ce, vrei acum să murim cu toţii, să nu mai facem copii?". Pare crud, însă răspunsul este... da. Scurt. Rece.
Ar trebui să primeze calitatea, şi nu cantitatea. Ideea de a avea un copil creează multora acea iluzie perfectă, de împlinire. Mi se ridică părul pe spate, când aud "mă împlinesc prin copilul meu". Păi... cred şi eu că oamenii "se împlinesc", dacă rămân mereu la aceleaşi...  organe spirituale, acelaşi "stomac" şi aceiaşi "plămâni", ca să-i numesc aşa, care din păcate au rămas la aceeaşi mărime, când de fapt ar fi trebuit să se mărească, odată cu trecerea secolelor.
Şi nu în ultimul rând, mai e de discutat un aspect, la un copil. Hai, recunoaştem, ssau nu... cu toţii ne prostim (mai mult sau mai puţin), când vine vorba de zodii. Aproape orice bărbat / femeie se întreabă - când vrea să agaţe / flirteze / cunoască pe cineva - ce zodie este "ţinta", dacă se vor potrivi, "ştie" deja "ce merge" şi ce nu... etc. Unii luptă împotriva curentului, şi vor să se cupleze cu persoane care nu le sunt compatibile din punctul ăsta de vedere, la modul general, pentru că dragostea poate fi mai tare decât zodia. Alţii se lasă duşi de val, pur şi simplu.
Dar sunt foarte puţini cei care se gândesc la aspecte de genul "ce fel de om va fi copilul meu". Toată treaba aici ţine de detalii. Şi culmea, nu sunt deloc de neglijat. Pe bune, acum... Câţi se gândesc la asta?  Da, tu îi vei da o educaţie, tu îl vei îndruma, dar esenţa lui va fi una anume. Poţi să te dai cu curu' de pământ, să-l mişti de pe orbită, că n-ai ce face în privinţa asta.
Câţi dintre "deştepţii" de taţi şi "deşteptele" de mame ştiu, atunci când anunţă cu emfază "vaaai, al meu vreau să fie Leu, să conducă", că tema astrală nu conţine nişte coordonate la fel de simple cu alea pe care ţopăie şi paşte fericită... vaca de la Milka?


Acum... singurul lucru pe care îl pot spune, ca să mă... contrazic :), este că nimic nu se compară cu zâmbetul inocent şi pur al unui copil. Da, am simţit asta... într-o seară rece, când mergeam îngândurat şi sobru pe una dintre străzile principale ale oraşului, şi mi-a ieşit în cale o prichinduţă care cred că m-a confundat cu cineva, sau poate era doar foarte prietenoasă. Şi-a întins mâinile, în semn de "stop, te-am prins!", şi mi-a arătat unul dintre cele mai calde, frumoase, şi minunate zâmbete pe care le-am văzut vreodată. N-am să mint... mi-a încălzit sufletul. Şi m-a făcut să zâmbesc, la rândul meu. Au trecut doi ani de atunci, cred, şi încă mă face să zâmbesc :)...

Câinele alfa, pisica beta, şi şoseta teta (I)

Dintr-un anumit punct de vedere, oamenii pot fi încadraţi în două mari categorii: cei care bagă bărbia-n piept, tac şi înghit, atunci când sunt presaţi, oprimaţi, înghesuiţi într-un colţ, stârniţi; şi cei care reacţionează pe loc, fără să gândească prea mult, care îţi zic rapid nişte chestii, eventual te şi pocnesc.
Primul gen îl voi numi... canin, fiind cel calm, care trage coada între picioare atunci când e băgat la colţ, primeşte lovitură după lovitură,  şi nu mai are curajul să reacţioneze.
Al doilea gen e cel... felin, care reacţionează imediat, din instinct, şi care - în ciuda faptului că e băgat la colţ - dă cu ghearele şi muşcă până în ultima secundă de viaţă.

Acum... nu am ceva împotriva caninelor. Astea sunt doar nişte metafore, sper să fie luate ca atare. Iubesc câinii. În felul meu, chiar dacă asta înseamnă că sunt rece. Pe unii mai mult decât pe alţii, dar... asta e altă treabă :P.

În plus, există nuanţe de gri, între alb şi negru. Sunt "canine" deghizate în "feline", şi viceversa. Unii vor să pară ceea ce nu sunt, pentru că dă bine la celelalte animale din "junglă"; iar ceilalţi se stăpânesc, în ideea că ştiu de ce-s capabili când sunt călcaţi pe bătături, şi le este de ajuns că ştiu asta.

Pauză - la radio cântă Cinderella, cu "Somebody save me", piesă după care s-au inspirat ăia de la Compact, când au făcut "Cine eşti tu oare"... şi s-au inspirat atât de mult, că au luat aproape toată linia melodică , dracu'... Mi-e greu să mă abţin. Îhhh, lamerii...

Revenind...
Comportamentul variază de la om la om, şi de la circumstanţă la circumstanţă. E uşor de confundat o "pisică"  cu un  "câine", atunci când "pisica" respectivă se poate stăpâni, preferă latura calmă, şi este conştientă de dezastrele pe care le poate produce dacă se lasă în voia instinctelor şi reacţionează.
Şi la fel de bine... confuzia poate veni şi din partea "câinilor".
Ai să vezi un "câine" dându-se drept "pisică", cu succes chiar, ca să câştige ceva - respect, recunoaştere, atenţia sexului frumos, aer în piept... mă rog... orice. În mijlocul "haitei", sau lângă jumătatea-i păroasă - va trebuie să păstreze aparenţele, şi străluceşte, însă odată ce e lăsat singur puţin timp, îşi pierde încrederea de sine şi aura minunată. "Câinele" e cel care te atacă atunci când se simte protejat de "haită", şi tot el este cel care îţi zâmbeşte chinuit sau chiar dă bir cu fugiţii din faţa ta,  atunci când e singur, pentru că singurătatea e unul dintre cei mai mari duşmani ai săi. În singurătate îi dispar sarcasmul, glumele, şi "creativitatea". În singurătate nu râde.
"Câinele" e cel care pus la zid - face în pantaloni, în loc să arate cu stil plutonului de execuţie... degetul din mijloc.

Păreri ?

În ramă

Am observat încă de acum mulţi ani - tendinţa oamenilor de a limita lucrurile frumoase din vieţile lor. Pe undeva este de înţeles, pentru că sunt lucruri care cer curaj, având în vedere că presupun riscuri... şi durere. Acum... nici unul dintre noi nu are curajul absolut, care se reflectă în toate aspectele vieţii. Nu, n-avem super eroi pe aici. Doar oameni. În ideea asta, dacă mie îmi este teamă de ceva, ţie îţi e teamă de altceva, şi lui/ei - de altceva. Cu toate astea, avem temeri comune, ca să le spun aşa. Dacă mie mi-e teamă de treburile care ţin de stomatologie, îţi este şi ţie, şi lui, şi ei... Să fim serioşi, nimeni nu se dă în vânt după dureri vii şi ascuţite, chiar dacă ţin câteva minute. Cu toate astea, mai devreme sau mai târziu cu toţii ajungem pe acolo, cu feţe lungi, şi dorinţa arzătoare de a ieşi mai repede pe uşă :). Eh, asta e realitatea. Bine, eu aş prefera să mă lupt cu o fiară în pădure, decât să merg la stomatolog, că na'... ăsta-s eu, dar... nici măcar unul ca mine nu scapă de aşa ceva, în cele din urmă.

Dacă în privinţa durerilor fizice, ordinea este suferinţă/durere - tratament - rezolvarea problemei (asta unde se poate trata), şi în ultim caz - fericire; în privinţa celor sufleteşti ordinea e inversă. Întâi suntem fericiţi, după ce suntem fericiţi apar neînţelegerile, după care încercăm să rezolvăm problemele, moment din care îşi face apariţia suferinţa. Şi dacă problemele nu merg rezolvate, singurele lucruri care ne rămân sunt suferinţa şi... experienţa de viaţă. În unele cazuri rămâne şi un al treilea lucru - iubirea pentru persoana care ne-a fost aproape, dar... astea sunt cazuri ceva mai rare.
Am văzut-o de prea multe ori - oamenilor le vine greu să creadă că-i posibil să iubeşti, fără să primeşti înapoi acelaşi sentiment, la aceeaşi intensitate, şi dacă se poate - în aceeaşi formă. Chiar zilele trecute am avut surpriza să ascult pe cineva spunând: "îl iubeam pentru că mă iubea". Ăăă... greşit. Iubeşti de dragul iubirii, în cazul ăsta, nu iubeşti persoana despre care aduci vorba, puişor.
Spus verde'n faţă. E democraţie, în fond. Dacă ai avut curajul să afirmi aşa ceva de faţă cu mine, aşteaptă-te să ţi-o iei. Frumos, dar ţi-o iei.
Aia nu e iubire. Ăla e troc. E un fel de... "îţi dau o varză mică pe trei murături şi-un borcan". Hmm... Singurul lucru pe care o să-l aveţi în comun vor fi... gazele intestinale. Nimic mai mult.
Nu-i de mirare că nu evoluăm, în stilul ăsta.


Pe lângă asta, ce e ciudat, şi inacceptabil - e schimbul unei vieţi din care înţelegi ceva - cu una plină de lucruri mici şi superficiale. E ca şi când ai schimba Soarele pe o pădure mare, plină de licurici. Ok, ai renunţat la Soare, acum ai licurici să-ţi bagi şi-n cur, dar asta n-o să-ţi facă viaţa mai frumoasă. Ai iluzia unei împliniri, asemeni beţivului care încearcă să-şi astâmpere setea, dând pe gât pahar după pahar, şi sticlă după sticlă; şi ai iluzia frumuseţii, asemeni nebunului care încearcă să prindă Luna cu găleata, în fântână. Eu nu pot să numesc asta viaţă.
"A pretinde ca îţi satisfaci dorinţele prin pasiuni este ca şi cum ai crede ca poţi stinge focul cu paie", spunea cineva...

Am auzit de prea multe ori oamenii spunând: "nu mai pot să fac asta", "mi-e teamă să mai iubesc", "nu vreau să mai fiu rănit/ă". Dacă iubirea este singurul lucru care te face cu adevărat să te simţi viu/vie... de ce mai spui asta? De ce să nu-ţi faci curaj, să-ncerci din nou? E mai bine să trăieşti o viaţă plină de... "nimic"?

Şi-mi aduc aminte de mine, cel care acum câţiva ani buni şi-a dorit să nu mai simtă nimic... nici un sentiment. Nimic. Flat line. Cel care a reuşit. 
Îmi aduc aminte şi ce a urmat, îmi amintesc lipsa unui gust al vieţii, oamenii pe care-i priveam ca pe nişte gândaci buni de strivit cu piciorul, vântul - a cărui adiere nu mă mai extazia, ploaia - a cărei ropot nu mă mai calma, soarele, frunzele şi gâzele - care nu-mi mai trezeau versuri. Îmi amintesc cât de gol eram... şi paradoxal... cât de mult putea să doară că nu mai simţeam nimic.
... "mare" realizare... Îmi vine să zâmbesc, acum. Uneri nu realizezi cât de prost eşti, până nu faci o prostie.

E adevărat că sunt lucruri la oameni - care rămân aceleaşi, peste ani. Însă la fel de adevărat este că altele se schimbă. A iubi... este a învăţa să apreciezi o pictură, în timp. O iei de jos, de la mâzgâlelile cu cretă pe asfalt, şi desenele făcute în creioane colorate. N-ai să te naşti direct student la "Academia de Arte", cu liniile, stilurile, şi culorile bine înfipte în minte, sau mai mult de atât, n-ai să te naşti artist consacrat.
Constant, dintr-un anumit punct de vedere, sau altul, te schimbi. Şi dacă te înalţi până acolo, dragostea se schimbă odată cu tine. Capătă alte culori, alt înţeles, alt gust, cu fiecare persoană care intră şi iese din viaţa ta. Precum un fruct care are alt gust la fiecare muşcătură.
Nu, nu agreez săritul din relaţie în relaţie, la nesfârşit. Din contră. Treburile astea îmi lasă un gust amar. Cine încearcă săritul din floare'n floare, va avea poate un palmares impresionant (pentru cine se lasă impresionat), dar nu va trece de "şcoala generală", va rămâne la... liniuţe şi cerculeţe. Dacă în privinţa sentimentelor frumoase sunt pentru ceva, sunt pentru îndrăzneala de a merge mai departe. Şi încerc să le insuflu celorlalţi (mai ales celor dragi) lucrul ăsta, atunci când ei cred că nu mai au curaj, putere, şi motive. Mda... printre altele mi s-a spus că-s prea "zen" pentru vremurile astea. Păi... e democraţie, după cum spuneam :)). În plus, nu e nimeni prin preajmă care să creadă şi să spună aceleaşi lucruri. Dacă era cineva, la ora asta stăteam liniştit c-o ţigară sau cu pipa-n bot, aprobam dând uşor din cap, şi nu-mi mai făceam griji pentru ceilalţi.

Prima mare iubire va fi întotdeauna... adolescentină, hormonală, când toată lumea e celui îndrăgostit, care crede că vede lucrurile clar, când de fapt le vede cât se poate de deformate; care crede că dăruie totul, când de fapt aşteaptă să primească totul. Şi cine are tăria şi curajul să meargă mai departe, despre a doua iubire va avea surpriza să afle că e mai coaptă, iar deschiderea minţii şi puterea de înţelegere îi sunt mult mai mari. Şi că orgoliul şi egoismul încep să pălească, pentru că abia acum începe să iubească cu adevărat. Nu e altceva decât o maturizare a sentimentelor. Cât despre a treia...
Ei bine... a treia... cei mai mulţi devin blazaţi, nu ajung la aşa ceva.

Pictura... e "acolo". Şi nici unul dintre noi nu s-a născut critic de artă.

:)

"Hate leaves ugly scars, love leaves beautiful ones."  ~ Mignon McLaughlin, The Second Neurotic's Notebook, 1966

Un' te duci? La dracu. Vii si tu?

Zilele trec, şi mă întâlnesc cu fel şi fel de oameni, care odată ajunşi faţă 'n faţă cu mine, mă seacă cu întrebări - vor să afle ce  mai e cu mine şi cu viaţa mea. Nu că le-ar păsa multora - dintre toţi, doar câţiva - îi număr pe degete, şi de multe ori... de la o mână - dau un amărât de apel, să mă întrebe ce mai fac şi dacă mai respir.
Şi-mi aduc aminte de o cugetare...
"Fake friends are like shadows: always near you at your brightest moments, but nowhere to be seen at your darkest hour."  Am eu ce am cu zicalele şi alte alea...
Dar pe respectivii nici măcar prieteni falşi nu-i poţi numi... pentru că n-au fost niciodată aproape. Dar... de ce să nu se bage şi ei în seamă?...
Nu în ultimul rând, mulţi întreabă doar ca să-ţi arate că au cu ce să se laude. Şi treaba asta îmi provoacă o greaţă subtilă, aşa.

Sunt de-a dreptul "copleşit" de atâta "atenţie". În câteva secunde plouă cu întrebări, şi dracu' - n-am umbrelă la mine. Ce-am mai făcut, pe unde mai lucrez (...păi, cine ştie, dacă am nevoie de tine...), ce mai fac părinţii - mama, tata (deşi unii n-au absolut nici o treaba cu ei, iar alţii ştiu prea bine că n-am nici o treabă cu al doilea), dacă m-am căsătorit şi mi-am găsit "şi eu" o fată, şi n-am făcut vreun pui de om, mic şi urlător.
Ăăă... nu. "A... tu vrei să mai copilăreşti, aşa... "
Nu. Nu kinderi care să-mi strice somnul, pe motiv că "las şi eu ceva în urmă, pe lumea asta", nu "fete" - cu mintea'n curul pe care nu şi-l găsesc nici dacă-l caută cu amândouă mâinile, nu căsătorie - unde trebuie să-mi presez sentimentele între o bucată de carton şi o ştampilă, şi nu, n-am job, pentru că sar brusc de pe fix - atunci când oamenii îşi închipuie că patron e acelaşi lucru cu faraon, şi angajat e acelaşi lucru cu sclav. Şi unul dintre puţinele lucruri care mă amuză - e faţa celui care îmi pune întrebările, când îi spun că ultimul care a încercat să joace faraon cu mine, şi-a dat seama în timp util că e la un pas de oase rupte şi-un cap spart, şi i-au trecut aerele instant. "Băi da' rău mai eşti". Serios? Eu spun că-s normal. Anormal eşti tu, pentru că accepţi mizerii şi pleci capul. "Da, mă... dar trebuie să supravieţuim, ce facem acum, tu nu vezi cum e lumea asta în care trăim?..." Ei lasă de supravieţuieşte tu. Pe tine te-a mâncat în cur să faci plozi, şi să te însori/măriţi, să ai casă, maşină, plasmă şi frigider în rate... acum ţine capul în pământ, şi întreabă-te dacă trebuie să plăteşti penalizări pentru c-ai tras un pârţ în Centru.
Capul plecat, sabia nu-l taie... dar nici soarele nu-l vede.

"Lasă, că ai să te linişteşti şi tu", mai încearcă unii. Păi, frăţie... dacă n-am făcut-o până la ora asta, înseamnă că ştiu eu ce ştiu. Şi ghici ce... nu "mai copilăresc, aşa..."
Despre unele lucruri pe lumea asta pot spune ceva - că a devenit mai important să nu le faci, decât să le faci. Mulţi nu relizează. Roata s-a întors, se pare. Iar eu?... Îmi văd de drum.

Toată lumea e curioasă ce-am făcut, ce cale am ales în viaţă, şi "ce-am realizat".
Cum spunea un personaj din cărţile lui Karl May?  
"Vin din 'colo, şi merg încolo."

 sursa foto: Google, http://patchstop.com/index.php?l=product_detail&p=926

Drumul care nu duce nicăieri

... îmi aduc aminte că am purtat o discuţie cu cineva, acum mulţi ani, despre reîncarnare şi chestii de genul. Persoana în cauză susţinea că n-are importanţă trecutul, că "poate nu trebuie să afli", şi că important e doar prezentul, ce faci aici, şi acum. Ce atâta scotocit în trecut... Mă rog... fază care m-a scos din sărite, oricât de calm sunt eu de la mama natură.

Ideea de reîncarnare în sine - conturează imaginea unui drum mult mai lung decât suntem dispuşi să acceptăm, a unui lanţ de evenimente şi întâmplări, pe care le controlăm - mai mult sau mai puţin. Aş spune... mai puţin. N-am fost de acord cu fiinţa aia, pentru că - o dată - sunt încăpaţânat, şi nu cred toate aberaţiile, fără să le verific, măcar la nivel instinctual, a doua oară - pentru că nu-mi place ideea de "ceva" care-mi controlează viaţa.
Bine, acum dacă stăm să o luăm aşa, potrivit ideii de "karma", acel "ceva" e generat tot de noi. În consecinţă, ne-o facem cu mâinile noastre. Corect? Am făcut nişte tâmpenii în vieţile anterioare, trebuie să ne-o tragă cineva. Şi dacă repetăm tâmpeniile, ei bine... ne-o trage în mod repetat. Până ajunge să ne placă, probabil, ca specie.
Pe lângă asta... nu ştii unde dracu te-ndrepţi, dacă nu ştii de unde dracu vii. Întrebare. Ştie cineva? În afară de Dalai Lama şi alţii asemenea... Hmm?

Bun. Acum intervine aspectul minunat şi important al problemei. Cum se face, că după "ţ" ani de "evoluţie", ne aflăm doar cu puţin mai sus de Homo fuckin Sapiens, care-şi târa prada în grotă şi rânjea satisfăcut la consoarta sa mai puţin păroasă? Cum vine... că ne învârtim în cercuri, şi ajungem cam tot pe acolo de unde am plecat, după un drum al dracului de lung?
Plecăm cu un bagaj de cunoştinţe, cu fel şi fel de experienţe - frumoase sau dureroase, după ce am trecut prin inocenţă, atasament, dragoste, foame, ură, prietenie, egoism... tot spectrul de trăiri şi sentimente, care mai de care - una mai colorată decât cealaltă... şi ne întoarcem în aceeaşi ignoranţă, ca şi dăţile trecute. Unde-i distracţia în treaba asta?... Mai e cineva care-şi pune întrebări de genul?

Vii, şi pleci. Şi iar vii, şi iar pleci. Tot mecanismul ăsta pare fără ieşire. Şi discuţia probabil fără sens, pentru mulţi. Pentru că ştiu cum gândesc oamenii: "băi, lasă karma şi alte d'astea, viaţa e serioasă, în viaţă contează să faci un plod, să ai nevastă, bani, casă, maşină", sau "băi, lasă prostiile, şi hai să bem". Da... şi eu bat câmpii cu spiritualitatea. Păi "fraţilor", nu-s atât de tâmpit, încât să mă căsătoresc cu orice toantă şi să torn un plod, ca după aia să mă chinui să-l cresc într-o societate bolnavă. Pentru că... deşi avem biblioteci întregi pline de cărţi, şi o bună parte dintre cărţile respective sunt despre constituţii şi legi, realitatea e prea crudă: societatea în care trăim - e bolnavă. Iar eu n-am să aduc un copil pe lume, doar ca să-mi gâdil ego-ul "uite bă, de ce am fost în stare". Pe lângă asta, am o ţinută care mă împiedică să fac mizeriile pe care le faceţi voi, până şi persoanelor pe care pretindeţi ca le respectaţi/iubiţi.
Şi-s prea plictisit de băutele seci, la care zaci şi torni în tine, unde nu aud decât rar o vorbă inteligentă, deşi -  culmea - oamenii la care mă refer sunt chiar inteligenţi. Dar... efortul pe care-l cere gândirea... mare, frate. Mare...
Cândva se bea în draci, dar se şi "făceau" discuţii bune. Rămâneai şi cu altceva decât o mahmureală, după o noapte de beţie. Mă rog... pe vremea aia nu era atât de importantă băutura, pe cât era prezenţa prietenilor.

Şi-mi mai aduc aminte ce-mi spunea un prieten, despre oraşul în care trăim. Că e... " oraşul încremenit în timp". Că aproape nimic nu se schimbă aici. Dacă asta o pot lua ca fiind "scara mică", la scară mare nu se schimbă nimic, niciunde. Da, schimbi faţade, dărâmi munţi şi înalţi fabrici, zgârie-nori - în orice ţară ai fi, însă lucrurile rămân aceleaşi, în esenţă.
Dacă există un iad... trăim în el, aş spune.

În marea majoritate a timpului, sunt de părere că oamenii care au probleme mari de caracter - se pot schimba în bine. Însă cât de mult se schimbă... asta depinde în primul şi-n primul rând - de ei.
N-am nici un zâmbet pe faţă. Nici măcar unul trist. Nici măcar o grimasă... care denotă dezamăgire.
În noaptea asta am să spun...

I have no faith in human perfectability. I think that human exertion will have no appreciable effect upon humanity. Man is now only more active - not more happy - nor more wise, than he was 6000 years ago.
Edgar Allan Poe


sursa foto: http://letrendy.typepad.com/blog/

Who gives a flying fuck? The duck.

... sunt zile în care oboseşti. Oboseşti să-ţi tot pese de el, de ea, şi de marea majoritate a oamenilor din jur, care sunt precum nişte muşte fără capete, fiecare cu a mă-sii. Pentru că  realizezi în zilele respective că puţini oameni merită. Îhm... Oricât de mare ai avea inima, sunt momente în care-i trimiţi la dracu pe toţi cei care nu merită efortul... şi îţi dai seama că există o mare probabilitate să nu treci strada, ca să te pişi pe capul unuia, dacă a luat foc (Danny Parker - "The Salton Sea"...). Da, am memorie bună.


Potenţialul la oameni - este ceea ce este, şi nimic mai mult. Degeaba îmi povesteşti că eşti, vrei, gândeşti, visezi... Tot degeaba văd în tine culmi şi vărfuri, dacă ţie îţi place să zaci în negura văilor. Caii verzi dau bine pe pereţii camerelor de copii cu vârstă de grădiniţă / cămin. Pe mine nu mă impresionează decât uşor, şi asta în prima fază. Dă bine în poză, şi chiar îmi place să cred că poţi. Nu de alta, dar... mă uit în ochii tăi, şi văd ceva bun acolo. Şi mă gândesc... cine ştie, dracu'... poate e adevărat, şi chiar ai tăria de caracter să faci ceea ce exprimi atât de hotărât, aproape violent.
Şi zilele trec, numai ca să-mi aducă confirmarea faptului că nu eşti în stare nici măcar de-un lucru simplu, darămite de ceva înălţător.
Şi atunci de ce te-aş respecta? Pe tine, sau pe altul ca tine?... Ce... pe lumea asta... te face să crezi că meriţi respectul meu, când ţi-am întins braţul pentru a te ajuta să ieşi din mocirlă, şi tu ai scuipat pe el?

Acolo unde privesc, se dărâmă ziduri, şi se sfărâmă scuturi. Şi oricât te-ai feri, şi te-ai ascunde, te văd aşa cum eşti, în toată "splendoarea" - un astru rece şi lipsit de viaţă, care fără un soare în apropiere nu este decât un bulgăre mare, întunecat, şi rotund... de piatră.