În gol...

Mă întreb dacă ar trebui să-mi mai pese de ceva pe lumea asta. Doar mă întreb, pentru că ştiu răspunsul. Da, îmi va păsa în continuare, fiindcă ăsta e "aluatul" din care sunt făcut, astea-mi sunt instinctele şi principiile, în ciuda experienţei de viaţă, şuturilor luate, chiar şi a... palmelor prieteneşti primite pe spate. Şi dacă există lucruri care mă scot din minţi, unul dintre ele este negarea binelui, a frumosului din om - mai ales acolo unde există. E faptul că acolo unde se poate schimba ceva în bine, apare refuzul.
În unele cazuri - chiar dacă pare greu de crezut - înţeleg de ce unii oameni pe care i-am cunoscut - refuză să se rupă de anumite lucruri pe care în mod normal le consideră nepotrivite.

Pentru că acele lucruri îi ajută - la un anumit nivel - să treacă peste nebunia vieţii, tensiunea interioară, problemele din familie, etc. Cu ce nu-s de acord însă, e învârtitul în jurul cozii, aşteptând ziua când "ceva" se va schimba de la sine. Şi dacă uneori e bine să laşi lucrurile să meargă de la sine, alteori în mod sigur nu este, pentru că mersul se transformă... în derivă.  Iar la un moment dat te trezeşti, şi-ţi dai seama că de la "mers" ai ajuns "în aer", într-un punct în care te simţi precum pilotul unui avion care a intrat în vrie. Şi când realizezi că impactul cu solul e doar la câteva minute depărtare, începi din ce în ce mai agitat să apeşi pe toate butoanele, să tragi de manşă, în speranţa că vei reuşi să-l redresezi, cumva. Din imaginea asta lipseşte acel "radar", pe care - dacă l-ai fi folosit, ai fi văzut lucrurile în perspectivă, şi ai fi pilotat altfel. Din fericire, însă, pentru mulţi încă este posibil să arunce o privire în timp, şi să-şi schimbe cursul.

Ce nu şi-au dat mulţi seama, este că... ce accepţi în viata ta, devine standard. Că atunci când accepţi ceva bun, te înalţi, şi-ţi ridici standardele, iar atunci când accepţi "orice", de umplutură, se întâmplă viceversa.  Living in the fast lane te aruncă, mai devreme sau mai târziu, de pe traiectoria pe care ai ales-o; şi pe cât de mare e viteza, pe atât zbori mai departe, şi te răneşti mai rău. Orice ar însemna asta... putere, pastile, droguri, alcool, sex... într-un final ajungi să realizezi că de fapt nu contează câţi te-au pupat în cur, nici cât ţi-ai băgat în vene, nici cât ai băut, şi nici pe cine-ai avut în pat. Pentru că în momentul acela, singurul lucru pe care ţi-l vei dori... nu va fi bogăţia, nici poziţia bună în societate, nici distracţia sub multele ei forme, ci...să ai pe cineva lângă tine, care să te iubească. Atât. E... atât de simplu...

Da, viziunea mea asupra lucrurilor poate nu-i tocmai roz... "planul divin" - acea reţea de fire nevăzută ochilor, care ne leagă pe toţi - este o frânghie magică, dar întreruptă. Şi chiar dacă cei mai mulţi cred că ştiu cum e mersul, şi unde se situează în lumea asta, realitatea e cu totul alta. Cu toţii ne aflăm în golurile dintre capetele întrerupte ale firelor de lumină, care poate n-au fost... niciodată întregi.