Un' te duci? La dracu. Vii si tu?

Zilele trec, şi mă întâlnesc cu fel şi fel de oameni, care odată ajunşi faţă 'n faţă cu mine, mă seacă cu întrebări - vor să afle ce  mai e cu mine şi cu viaţa mea. Nu că le-ar păsa multora - dintre toţi, doar câţiva - îi număr pe degete, şi de multe ori... de la o mână - dau un amărât de apel, să mă întrebe ce mai fac şi dacă mai respir.
Şi-mi aduc aminte de o cugetare...
"Fake friends are like shadows: always near you at your brightest moments, but nowhere to be seen at your darkest hour."  Am eu ce am cu zicalele şi alte alea...
Dar pe respectivii nici măcar prieteni falşi nu-i poţi numi... pentru că n-au fost niciodată aproape. Dar... de ce să nu se bage şi ei în seamă?...
Nu în ultimul rând, mulţi întreabă doar ca să-ţi arate că au cu ce să se laude. Şi treaba asta îmi provoacă o greaţă subtilă, aşa.

Sunt de-a dreptul "copleşit" de atâta "atenţie". În câteva secunde plouă cu întrebări, şi dracu' - n-am umbrelă la mine. Ce-am mai făcut, pe unde mai lucrez (...păi, cine ştie, dacă am nevoie de tine...), ce mai fac părinţii - mama, tata (deşi unii n-au absolut nici o treaba cu ei, iar alţii ştiu prea bine că n-am nici o treabă cu al doilea), dacă m-am căsătorit şi mi-am găsit "şi eu" o fată, şi n-am făcut vreun pui de om, mic şi urlător.
Ăăă... nu. "A... tu vrei să mai copilăreşti, aşa... "
Nu. Nu kinderi care să-mi strice somnul, pe motiv că "las şi eu ceva în urmă, pe lumea asta", nu "fete" - cu mintea'n curul pe care nu şi-l găsesc nici dacă-l caută cu amândouă mâinile, nu căsătorie - unde trebuie să-mi presez sentimentele între o bucată de carton şi o ştampilă, şi nu, n-am job, pentru că sar brusc de pe fix - atunci când oamenii îşi închipuie că patron e acelaşi lucru cu faraon, şi angajat e acelaşi lucru cu sclav. Şi unul dintre puţinele lucruri care mă amuză - e faţa celui care îmi pune întrebările, când îi spun că ultimul care a încercat să joace faraon cu mine, şi-a dat seama în timp util că e la un pas de oase rupte şi-un cap spart, şi i-au trecut aerele instant. "Băi da' rău mai eşti". Serios? Eu spun că-s normal. Anormal eşti tu, pentru că accepţi mizerii şi pleci capul. "Da, mă... dar trebuie să supravieţuim, ce facem acum, tu nu vezi cum e lumea asta în care trăim?..." Ei lasă de supravieţuieşte tu. Pe tine te-a mâncat în cur să faci plozi, şi să te însori/măriţi, să ai casă, maşină, plasmă şi frigider în rate... acum ţine capul în pământ, şi întreabă-te dacă trebuie să plăteşti penalizări pentru c-ai tras un pârţ în Centru.
Capul plecat, sabia nu-l taie... dar nici soarele nu-l vede.

"Lasă, că ai să te linişteşti şi tu", mai încearcă unii. Păi, frăţie... dacă n-am făcut-o până la ora asta, înseamnă că ştiu eu ce ştiu. Şi ghici ce... nu "mai copilăresc, aşa..."
Despre unele lucruri pe lumea asta pot spune ceva - că a devenit mai important să nu le faci, decât să le faci. Mulţi nu relizează. Roata s-a întors, se pare. Iar eu?... Îmi văd de drum.

Toată lumea e curioasă ce-am făcut, ce cale am ales în viaţă, şi "ce-am realizat".
Cum spunea un personaj din cărţile lui Karl May?  
"Vin din 'colo, şi merg încolo."

 sursa foto: Google, http://patchstop.com/index.php?l=product_detail&p=926

În linişte

Urăsc. Sau... nu... Ceva s-a schimbat...

Acum câţiva ani buni, aş fi spus că urăsc... faptul că simt lucrurile atât de intens, că urăsc să simt intens până şi lucrurile bune. Aş fi spus poate, că urăsc să iubesc până la durere fizică. Astăzi, în schimb... le mulţumesc persoanelor dragi din viaţa mea, pentru momentele minunate pe care le-am avut lângă ele. În mare parte, prieteni.
Îi mulţumesc Ei, pentru că m-a făcut să mă simt viu, din nou, şi pentru că a scos ce e mai frumos din mine, atunci când credeam că sufletul mi s-a stins, şi s-a transformat în gheaţă.
Da, să te simţi viu - doare. Doare ca nimic altceva pe lume, atunci când trăieşti intens clipa care se scurge, doare cu strigătele unui întreg infern de braţe ridicate în agonie, din flăcări. Doare, atunci când ai împreună cu cea pe care o iubeşti - momente simple, dar minunate, doare, pentrui că deşi îţi doreşti - nu ai cum să încetineşti, să opreşti timpul, ca să te poţi bucura de lucrurile acelea la nesfârşit.

În timpul unei dureri fizice, ce depăşeşte limitele normalului, "scurtcircuitul" care se produce în punctul de vârf al durerii este numit... leşin. Da... e un fel de scurtcircuit. Iar avantajul celui care leşină... este că nu mai simte preţ de câteva minute - până la câteva ore - acea durere cumplită, care-l cutremura.

Şi dacă pentru durerea fizică există calmante, pentru cealaltă, a sufletului... ei bine nu există nimic care să poată fi prescris de medic, nimic pe care să poată fi lipită o etichetă, pe care să scrie cu litere de-o şchioapă: "medicament pentru durerea X". Nici cel mai gustos vin, nici cea mai bună bere, nici cel mai frumos trup - nu-ţi pot vindeca suferinţa. Când durerea este de altă natură decât cea fizică... atunci rămâi undeva între pierderea cunoştinţei şi durere... e o  luciditate a leşinului, o moarte căreia îi trăieşti fiecare clipă, un fruct etern, de pe care coaja este sfâşiată iar, şi iar... la nesfârşit...

Doare, să te simţi viu... Însă preţul merită plătit, chiar şi pentru o zi... chiar şi dacă e ultima zi din viaţă.

-Partridge-
”But I, being poor...have only my dreams. I have spread my dreams under your feet. Tread softly...because you tread on my dreams.”
I assume you dream, Preston.

-Preston-
I'll do what I can to see they go easy on you.

-Partridge-
We both know...they never go easy.

-Preston-
Then I'm sorry.

-Partridge-
No, you're not. You don't even know the meaning. It's just a...vestigial word for a feelling you've never felt. Don't you see, Preston? It's gone. Everything that makes us what we are -- traded away.

-Preston-
There's no war. No murder.

-Partridge-
What is it you think we do?

-Preston-
No. You've been with me. You've seen how it can be -- the jealousy, the rage.

-Partridge-
A heavy cost.
I'd pay it gladly.  - Equilibrium

În gol...

Mă întreb dacă ar trebui să-mi mai pese de ceva pe lumea asta. Doar mă întreb, pentru că ştiu răspunsul. Da, îmi va păsa în continuare, fiindcă ăsta e "aluatul" din care sunt făcut, astea-mi sunt instinctele şi principiile, în ciuda experienţei de viaţă, şuturilor luate, chiar şi a... palmelor prieteneşti primite pe spate. Şi dacă există lucruri care mă scot din minţi, unul dintre ele este negarea binelui, a frumosului din om - mai ales acolo unde există. E faptul că acolo unde se poate schimba ceva în bine, apare refuzul.
În unele cazuri - chiar dacă pare greu de crezut - înţeleg de ce unii oameni pe care i-am cunoscut - refuză să se rupă de anumite lucruri pe care în mod normal le consideră nepotrivite.

Pentru că acele lucruri îi ajută - la un anumit nivel - să treacă peste nebunia vieţii, tensiunea interioară, problemele din familie, etc. Cu ce nu-s de acord însă, e învârtitul în jurul cozii, aşteptând ziua când "ceva" se va schimba de la sine. Şi dacă uneori e bine să laşi lucrurile să meargă de la sine, alteori în mod sigur nu este, pentru că mersul se transformă... în derivă.  Iar la un moment dat te trezeşti, şi-ţi dai seama că de la "mers" ai ajuns "în aer", într-un punct în care te simţi precum pilotul unui avion care a intrat în vrie. Şi când realizezi că impactul cu solul e doar la câteva minute depărtare, începi din ce în ce mai agitat să apeşi pe toate butoanele, să tragi de manşă, în speranţa că vei reuşi să-l redresezi, cumva. Din imaginea asta lipseşte acel "radar", pe care - dacă l-ai fi folosit, ai fi văzut lucrurile în perspectivă, şi ai fi pilotat altfel. Din fericire, însă, pentru mulţi încă este posibil să arunce o privire în timp, şi să-şi schimbe cursul.

Ce nu şi-au dat mulţi seama, este că... ce accepţi în viata ta, devine standard. Că atunci când accepţi ceva bun, te înalţi, şi-ţi ridici standardele, iar atunci când accepţi "orice", de umplutură, se întâmplă viceversa.  Living in the fast lane te aruncă, mai devreme sau mai târziu, de pe traiectoria pe care ai ales-o; şi pe cât de mare e viteza, pe atât zbori mai departe, şi te răneşti mai rău. Orice ar însemna asta... putere, pastile, droguri, alcool, sex... într-un final ajungi să realizezi că de fapt nu contează câţi te-au pupat în cur, nici cât ţi-ai băgat în vene, nici cât ai băut, şi nici pe cine-ai avut în pat. Pentru că în momentul acela, singurul lucru pe care ţi-l vei dori... nu va fi bogăţia, nici poziţia bună în societate, nici distracţia sub multele ei forme, ci...să ai pe cineva lângă tine, care să te iubească. Atât. E... atât de simplu...

Da, viziunea mea asupra lucrurilor poate nu-i tocmai roz... "planul divin" - acea reţea de fire nevăzută ochilor, care ne leagă pe toţi - este o frânghie magică, dar întreruptă. Şi chiar dacă cei mai mulţi cred că ştiu cum e mersul, şi unde se situează în lumea asta, realitatea e cu totul alta. Cu toţii ne aflăm în golurile dintre capetele întrerupte ale firelor de lumină, care poate n-au fost... niciodată întregi.