Drumul care nu duce nicăieri

... îmi aduc aminte că am purtat o discuţie cu cineva, acum mulţi ani, despre reîncarnare şi chestii de genul. Persoana în cauză susţinea că n-are importanţă trecutul, că "poate nu trebuie să afli", şi că important e doar prezentul, ce faci aici, şi acum. Ce atâta scotocit în trecut... Mă rog... fază care m-a scos din sărite, oricât de calm sunt eu de la mama natură.

Ideea de reîncarnare în sine - conturează imaginea unui drum mult mai lung decât suntem dispuşi să acceptăm, a unui lanţ de evenimente şi întâmplări, pe care le controlăm - mai mult sau mai puţin. Aş spune... mai puţin. N-am fost de acord cu fiinţa aia, pentru că - o dată - sunt încăpaţânat, şi nu cred toate aberaţiile, fără să le verific, măcar la nivel instinctual, a doua oară - pentru că nu-mi place ideea de "ceva" care-mi controlează viaţa.
Bine, acum dacă stăm să o luăm aşa, potrivit ideii de "karma", acel "ceva" e generat tot de noi. În consecinţă, ne-o facem cu mâinile noastre. Corect? Am făcut nişte tâmpenii în vieţile anterioare, trebuie să ne-o tragă cineva. Şi dacă repetăm tâmpeniile, ei bine... ne-o trage în mod repetat. Până ajunge să ne placă, probabil, ca specie.
Pe lângă asta... nu ştii unde dracu te-ndrepţi, dacă nu ştii de unde dracu vii. Întrebare. Ştie cineva? În afară de Dalai Lama şi alţii asemenea... Hmm?

Bun. Acum intervine aspectul minunat şi important al problemei. Cum se face, că după "ţ" ani de "evoluţie", ne aflăm doar cu puţin mai sus de Homo fuckin Sapiens, care-şi târa prada în grotă şi rânjea satisfăcut la consoarta sa mai puţin păroasă? Cum vine... că ne învârtim în cercuri, şi ajungem cam tot pe acolo de unde am plecat, după un drum al dracului de lung?
Plecăm cu un bagaj de cunoştinţe, cu fel şi fel de experienţe - frumoase sau dureroase, după ce am trecut prin inocenţă, atasament, dragoste, foame, ură, prietenie, egoism... tot spectrul de trăiri şi sentimente, care mai de care - una mai colorată decât cealaltă... şi ne întoarcem în aceeaşi ignoranţă, ca şi dăţile trecute. Unde-i distracţia în treaba asta?... Mai e cineva care-şi pune întrebări de genul?

Vii, şi pleci. Şi iar vii, şi iar pleci. Tot mecanismul ăsta pare fără ieşire. Şi discuţia probabil fără sens, pentru mulţi. Pentru că ştiu cum gândesc oamenii: "băi, lasă karma şi alte d'astea, viaţa e serioasă, în viaţă contează să faci un plod, să ai nevastă, bani, casă, maşină", sau "băi, lasă prostiile, şi hai să bem". Da... şi eu bat câmpii cu spiritualitatea. Păi "fraţilor", nu-s atât de tâmpit, încât să mă căsătoresc cu orice toantă şi să torn un plod, ca după aia să mă chinui să-l cresc într-o societate bolnavă. Pentru că... deşi avem biblioteci întregi pline de cărţi, şi o bună parte dintre cărţile respective sunt despre constituţii şi legi, realitatea e prea crudă: societatea în care trăim - e bolnavă. Iar eu n-am să aduc un copil pe lume, doar ca să-mi gâdil ego-ul "uite bă, de ce am fost în stare". Pe lângă asta, am o ţinută care mă împiedică să fac mizeriile pe care le faceţi voi, până şi persoanelor pe care pretindeţi ca le respectaţi/iubiţi.
Şi-s prea plictisit de băutele seci, la care zaci şi torni în tine, unde nu aud decât rar o vorbă inteligentă, deşi -  culmea - oamenii la care mă refer sunt chiar inteligenţi. Dar... efortul pe care-l cere gândirea... mare, frate. Mare...
Cândva se bea în draci, dar se şi "făceau" discuţii bune. Rămâneai şi cu altceva decât o mahmureală, după o noapte de beţie. Mă rog... pe vremea aia nu era atât de importantă băutura, pe cât era prezenţa prietenilor.

Şi-mi mai aduc aminte ce-mi spunea un prieten, despre oraşul în care trăim. Că e... " oraşul încremenit în timp". Că aproape nimic nu se schimbă aici. Dacă asta o pot lua ca fiind "scara mică", la scară mare nu se schimbă nimic, niciunde. Da, schimbi faţade, dărâmi munţi şi înalţi fabrici, zgârie-nori - în orice ţară ai fi, însă lucrurile rămân aceleaşi, în esenţă.
Dacă există un iad... trăim în el, aş spune.

În marea majoritate a timpului, sunt de părere că oamenii care au probleme mari de caracter - se pot schimba în bine. Însă cât de mult se schimbă... asta depinde în primul şi-n primul rând - de ei.
N-am nici un zâmbet pe faţă. Nici măcar unul trist. Nici măcar o grimasă... care denotă dezamăgire.
În noaptea asta am să spun...

I have no faith in human perfectability. I think that human exertion will have no appreciable effect upon humanity. Man is now only more active - not more happy - nor more wise, than he was 6000 years ago.
Edgar Allan Poe


sursa foto: http://letrendy.typepad.com/blog/