În ramă

Am observat încă de acum mulţi ani - tendinţa oamenilor de a limita lucrurile frumoase din vieţile lor. Pe undeva este de înţeles, pentru că sunt lucruri care cer curaj, având în vedere că presupun riscuri... şi durere. Acum... nici unul dintre noi nu are curajul absolut, care se reflectă în toate aspectele vieţii. Nu, n-avem super eroi pe aici. Doar oameni. În ideea asta, dacă mie îmi este teamă de ceva, ţie îţi e teamă de altceva, şi lui/ei - de altceva. Cu toate astea, avem temeri comune, ca să le spun aşa. Dacă mie mi-e teamă de treburile care ţin de stomatologie, îţi este şi ţie, şi lui, şi ei... Să fim serioşi, nimeni nu se dă în vânt după dureri vii şi ascuţite, chiar dacă ţin câteva minute. Cu toate astea, mai devreme sau mai târziu cu toţii ajungem pe acolo, cu feţe lungi, şi dorinţa arzătoare de a ieşi mai repede pe uşă :). Eh, asta e realitatea. Bine, eu aş prefera să mă lupt cu o fiară în pădure, decât să merg la stomatolog, că na'... ăsta-s eu, dar... nici măcar unul ca mine nu scapă de aşa ceva, în cele din urmă.

Dacă în privinţa durerilor fizice, ordinea este suferinţă/durere - tratament - rezolvarea problemei (asta unde se poate trata), şi în ultim caz - fericire; în privinţa celor sufleteşti ordinea e inversă. Întâi suntem fericiţi, după ce suntem fericiţi apar neînţelegerile, după care încercăm să rezolvăm problemele, moment din care îşi face apariţia suferinţa. Şi dacă problemele nu merg rezolvate, singurele lucruri care ne rămân sunt suferinţa şi... experienţa de viaţă. În unele cazuri rămâne şi un al treilea lucru - iubirea pentru persoana care ne-a fost aproape, dar... astea sunt cazuri ceva mai rare.
Am văzut-o de prea multe ori - oamenilor le vine greu să creadă că-i posibil să iubeşti, fără să primeşti înapoi acelaşi sentiment, la aceeaşi intensitate, şi dacă se poate - în aceeaşi formă. Chiar zilele trecute am avut surpriza să ascult pe cineva spunând: "îl iubeam pentru că mă iubea". Ăăă... greşit. Iubeşti de dragul iubirii, în cazul ăsta, nu iubeşti persoana despre care aduci vorba, puişor.
Spus verde'n faţă. E democraţie, în fond. Dacă ai avut curajul să afirmi aşa ceva de faţă cu mine, aşteaptă-te să ţi-o iei. Frumos, dar ţi-o iei.
Aia nu e iubire. Ăla e troc. E un fel de... "îţi dau o varză mică pe trei murături şi-un borcan". Hmm... Singurul lucru pe care o să-l aveţi în comun vor fi... gazele intestinale. Nimic mai mult.
Nu-i de mirare că nu evoluăm, în stilul ăsta.


Pe lângă asta, ce e ciudat, şi inacceptabil - e schimbul unei vieţi din care înţelegi ceva - cu una plină de lucruri mici şi superficiale. E ca şi când ai schimba Soarele pe o pădure mare, plină de licurici. Ok, ai renunţat la Soare, acum ai licurici să-ţi bagi şi-n cur, dar asta n-o să-ţi facă viaţa mai frumoasă. Ai iluzia unei împliniri, asemeni beţivului care încearcă să-şi astâmpere setea, dând pe gât pahar după pahar, şi sticlă după sticlă; şi ai iluzia frumuseţii, asemeni nebunului care încearcă să prindă Luna cu găleata, în fântână. Eu nu pot să numesc asta viaţă.
"A pretinde ca îţi satisfaci dorinţele prin pasiuni este ca şi cum ai crede ca poţi stinge focul cu paie", spunea cineva...

Am auzit de prea multe ori oamenii spunând: "nu mai pot să fac asta", "mi-e teamă să mai iubesc", "nu vreau să mai fiu rănit/ă". Dacă iubirea este singurul lucru care te face cu adevărat să te simţi viu/vie... de ce mai spui asta? De ce să nu-ţi faci curaj, să-ncerci din nou? E mai bine să trăieşti o viaţă plină de... "nimic"?

Şi-mi aduc aminte de mine, cel care acum câţiva ani buni şi-a dorit să nu mai simtă nimic... nici un sentiment. Nimic. Flat line. Cel care a reuşit. 
Îmi aduc aminte şi ce a urmat, îmi amintesc lipsa unui gust al vieţii, oamenii pe care-i priveam ca pe nişte gândaci buni de strivit cu piciorul, vântul - a cărui adiere nu mă mai extazia, ploaia - a cărei ropot nu mă mai calma, soarele, frunzele şi gâzele - care nu-mi mai trezeau versuri. Îmi amintesc cât de gol eram... şi paradoxal... cât de mult putea să doară că nu mai simţeam nimic.
... "mare" realizare... Îmi vine să zâmbesc, acum. Uneri nu realizezi cât de prost eşti, până nu faci o prostie.

E adevărat că sunt lucruri la oameni - care rămân aceleaşi, peste ani. Însă la fel de adevărat este că altele se schimbă. A iubi... este a învăţa să apreciezi o pictură, în timp. O iei de jos, de la mâzgâlelile cu cretă pe asfalt, şi desenele făcute în creioane colorate. N-ai să te naşti direct student la "Academia de Arte", cu liniile, stilurile, şi culorile bine înfipte în minte, sau mai mult de atât, n-ai să te naşti artist consacrat.
Constant, dintr-un anumit punct de vedere, sau altul, te schimbi. Şi dacă te înalţi până acolo, dragostea se schimbă odată cu tine. Capătă alte culori, alt înţeles, alt gust, cu fiecare persoană care intră şi iese din viaţa ta. Precum un fruct care are alt gust la fiecare muşcătură.
Nu, nu agreez săritul din relaţie în relaţie, la nesfârşit. Din contră. Treburile astea îmi lasă un gust amar. Cine încearcă săritul din floare'n floare, va avea poate un palmares impresionant (pentru cine se lasă impresionat), dar nu va trece de "şcoala generală", va rămâne la... liniuţe şi cerculeţe. Dacă în privinţa sentimentelor frumoase sunt pentru ceva, sunt pentru îndrăzneala de a merge mai departe. Şi încerc să le insuflu celorlalţi (mai ales celor dragi) lucrul ăsta, atunci când ei cred că nu mai au curaj, putere, şi motive. Mda... printre altele mi s-a spus că-s prea "zen" pentru vremurile astea. Păi... e democraţie, după cum spuneam :)). În plus, nu e nimeni prin preajmă care să creadă şi să spună aceleaşi lucruri. Dacă era cineva, la ora asta stăteam liniştit c-o ţigară sau cu pipa-n bot, aprobam dând uşor din cap, şi nu-mi mai făceam griji pentru ceilalţi.

Prima mare iubire va fi întotdeauna... adolescentină, hormonală, când toată lumea e celui îndrăgostit, care crede că vede lucrurile clar, când de fapt le vede cât se poate de deformate; care crede că dăruie totul, când de fapt aşteaptă să primească totul. Şi cine are tăria şi curajul să meargă mai departe, despre a doua iubire va avea surpriza să afle că e mai coaptă, iar deschiderea minţii şi puterea de înţelegere îi sunt mult mai mari. Şi că orgoliul şi egoismul încep să pălească, pentru că abia acum începe să iubească cu adevărat. Nu e altceva decât o maturizare a sentimentelor. Cât despre a treia...
Ei bine... a treia... cei mai mulţi devin blazaţi, nu ajung la aşa ceva.

Pictura... e "acolo". Şi nici unul dintre noi nu s-a născut critic de artă.

:)

"Hate leaves ugly scars, love leaves beautiful ones."  ~ Mignon McLaughlin, The Second Neurotic's Notebook, 1966