De la ani-lumină depărtare...

O știu, nu-i nevoie să mi se spună. Sunt un ciudat pentru unii, un tip oarecum normal pentru alții. La fel ca alți oameni care gândesc singuri, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Sincer? Nici nu mă interesează asta. Doar mai-marele unei țări trebuie să mulțumească pe toată lumea. Nu-s eu ăla. Eu am rămas la "nu-ți place(?), nu mânânci".
Deci...

Exista două tipuri de suferință, privind dintr-un anumit unghi. Primul tip - e cel cauzat de evenimente. Nu știi exact ce te supără, și de ce, parcă știi, da' parcă nu știi ce-ai vrea să faci. Sau nu vrei să cunoști cauza... și nu vrei să faci nimic. Vezi și reacționezi, dar nu cu toată ființa, ci într-o stare de somnolență.

Al doilea tip de suferință - e cel cauzat de conșientizarea gravității evenimentelor. Iar aici nu mă refer la capacitatea unui radar slab, care îți indică vag despre ce e vorba. Mă refer la conștientizarea unei probleme "cu toți senzorii". Adică... nu doar știi subiectul. Nu doar ai auzit lucrurile și nu doar le-ai trecut printr-un filtru ușor.
Ușor-ușor, mental - și mai apoi, sufletește - realizezi că e ceva în neregulă. Începi să simți lumea din jurul tău. Începi să te conectezi la ea, în timp ce o parte din tine urlă cutremurată că nu vrea să vadă urâtul adevăr al acestui plan de existență. Ceva în tine țipă, e un țipăt mut căruia buzele-ți, golite acum de sânge, nu-i pot da glas; ceva se zbate deznădăjduit în interiorul tău, cu disperarea acelui animal ce odată prins în capcană, este capabil să-și roadă piciorul, numai să scape.
E una să-ți fie aduse la cunoștință ororile de care este capabil omul, ca animal; și alta - să simți cu toată ființa că  oricât de bine ai sta la căldurică, departe de lumea dezlănțuită, ororile alea sunt cât se poate de reale și te pot atinge - și pe tine, și mai rău de-atât, pe cei dragi ție.

De-a lungul anilor... le-am vorbit oamenilor despre refuzul meu de "a face" copii. Mereu, aproape mereu... am fost întâmpinat cu acel "dar cum așa, zici tu că e greu, dar ai să vezi, merită; când îi vezi... când știi că sunt bucățică ruptă din tine, îți înseninează ziua, ești alt om, copiii fac lumea mai bună..."
Unii chiar au avut curajul să-mi spună în față "a, păi inseamnă că tu vrei să mai copilărești, n-ai chef de responsabilități". Sincer... apreciez faptul că ai curajul să-mi spui asta în față. Apreciez  de-asemenea faptul că tratezi lucrurile cu (o oarecare) seriozitate, chiar și dacă asta înseamnă să mă-nțelegi greșit. Ce nu apreciez, în schimb, este că dai dovadă de egoismul cras al celui/celei care crede că merită o jucărie vie.

"A, păi înseamnă că nu prea îți plac copiii". Păi... depinde. Afirmația/constatarea însăși mi se pare ciudată. De ce mi-ar plăcea copiii, la urma urmei?  Pentru că-s frumoși fizic? Hmm, prea puțin. Pentru că dau dovadă de inteligență? Plm... și primatele dau dovadă de asta. Atunci? Îmi place un copil dacă radiază ceva frumos și bun, ca ființă. Dacă n-o face, evident răspunsul meu e "nu". Ai putea să mă întrebi la fel de bine dacă te plac pe tine. Păi... dacă ești genul de dobitoc-adult care "dă" cu bormașina la ore nepotrivite, ascultă manele la maxim în timp ce face grătar în spatele blocului, când vecinii au rufe la uscat, evident că nu te plac, în morții mă-tii.
Desigur... dacă te-ajută, poți să mă urăști pentru că-ți arunc un adevăr în față. Dar asta nu face mai puțin important adevărul în sine.
Hai să lămurim o treabă. Copilul nu este un... animal de companie. Nu este nici un... instrument destinat plăcerilor proprii, emisiune de divertisment, și nici punctul de sprijin pe care ți-l pregătești frumos, pentru bătrânețe, fiindcă că n-ai curajul și demnitatea să mori de unul singur.
În momentul în care începi să realizezi pe ce fel de lume trăiești... începi să vezi procrearea cu alți ochi. Desigur, pentru a vedea lucrurile într-un mod (pe care-l numesc eu...) firesc și sănătos, e nevoie de o doză (măcar mică) de altruism. E nevoie să te gândești la acel viitor copil și să-ți dai seama ce efect va avea viața asupra lui, asupra lui și NU... asupra ta. Pentru că oricât ai încerca, nu-l poți feri de durere.
Acum... indiferent că te afli în Statele Unite sau în România...
... vrei, nu vrei... trebuie să-mi dai dreptate. Cum vrei să ți-o spun? Frumos? Trăiești într-un glob de cristal. Ok, nu vrei să ți-o spun frumos? Ești un prost orb, iar lumea în care trăiești e futută. Pe bune. Dacă ies bani - avocații fac scăpați criminali, dacă ies grămezi de bani - doctorii ucid, iar politicienii trag sforile câte unui genocid, în același timp în care participă cu  o mină serioasă la ceremonii de genul celei închinate lui Nelson Mandela.
Fac o paranteză aici.
Să ai un Obama sau un Ponta la o ceremonie de genul - este una dintre cele mai mari insulte pe care i le poti aduce defunctului "sărbătorit". Cum a spus Obama? "Over 30 years ago, while still a student, I learned of Nelson Mandela and the struggles taking place in this beautiful land, and it stirred something in me.  It woke me up to my responsibilities to others and to myself, and it set me on an improbable journey that finds me here today.  And while I will always fall short of Madiba’s example, he makes me want to be a better man. He speaks to what’s best inside us."
Deci... tipul ăsta, care dă ordine să fie uciși copii, femei, tineri sau bătrâni nevinovați în Siria, Liban, Afganistan, Pakistan, Iran, Irak... și multe altele, ăsta vorbește despre responsabilități și despre a fi mai bun. Incredibil.
AICI aveți niște mostre de... "responsabilitate" și "bunătate".

Iar Ponta?
"În urmă cu 65 de ani, pe 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Cred că astăzi este ziua potrivită pentru călătoria la capătul căreia voi aduce un omagiu din partea poporului român fostului președinte sud-african Nelson Mandela"
Madiba ne-a învățat că dreptatea, egalitatea, libertatea și pacea sunt valori spre care tinde spiritul uman. E important să ținem minte că toți avem dreptul să trăim în armonie"

Serios? Băi Ponta, tu chiar vorbești serios? Dreptate? Egalitate? LIBERTATE? Pace? Armonie, băi Ponta? Eu unul nu te cred. Stai așa, nu-s singurul din țara asta care nu te crede. Pardon, nu-s singurul din lumea asta, pentru că acum știe toată lumea cine, și ce ești.

Ca idee, cititorule... lumea în care trăiești e plină de "din ăștia".

Ok, să revin.
Îți place, sau nu, cititorule, trăiești într-o lume a sângelui. Istoria speciei umane e clădită pe sânge, fie că-i vorba de americani, ruși, australiaeni, englezi, francezi, chinezi, coreeni, vikingi... sau mai știu eu cine.
Ca și când radiațiile solare, frigul, inundațiile, furtunile, secetele, multele boli împreună cu multele lor mutații - nu erau de ajuns; își mai fac și oamenii rău, unul altuia. Iar aici nu vorbesc despre glume nesărate, răutăcioase. Vorbesc despre trădare, crimă, viol, furt, tâlhărie, umilință, violență, îngrădirea libertății, exprimării, represiune si opresiune, etc, etc.
Vorbesc despre lucruri care se întâmplă în toată lumea, inclusiv la noi în țară; iar asta nu se-ntâmplă de ieri, de azi.
Tot n-ai înțeles? Atunci... fă un efort de imaginație și închipuie-ți cum ar fi să ți se-ntâmple ție. Închipuie-ți clipele de dinaintea unei morți premature, deoarece a hotărât altcineva pentru tine cât și cum trăiești. Închipuie-ți că ești bătut/ă și violat/ă, trădat/ă, tâlhărit/ă, umilit/ă; închipuie-ți că ți se bagă pumnul în gură atunci când vrei să spui ceva. Vrei să încerci ceva mai rău de-atât? Închipuie-ți că persoanele dragi ție pot păți asta. Iar acum... fă un pas înainte, deschide larg ochii, și realizează: ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ TRĂIEȘTI AȘA CEVA.

Stai liniștit, nu-i nevoie să-mi dai dreptate. Știu... că am dreptate.
De aceea îmi păstrez neclintit ideea că a aduce un copil pe lumea asta... e un lucru rău, aberant, chiar.
Ca să fiu clar, am s-o  mai spun o dată: e un lucru rău - nu pentru tine, ci pentru el.
... și poate, poate... data viitoare când dai să deschizi gura pentru a-i vorbi de responsabilitate unui om care n-are copii, gândește înainte. 

Acum că te-ai convins (ori ai început să te convingi) de faptul că "lumea-i o pârnaie în aer liber", spune-mi, cum e? Așa-i că începe să doară? Așa-i că durerea-i cumplită? Așa-i că nu știi ce să faci?
... și ia spune-mi, cumva te gândești la ștreang? Păi dacă da, stai așa, tăticu'... tocmai ai turnat un plod. Nu poți să-l lași în drum.  Trebuie să lupți pentru el, cu tot suflul.

Cumva e paradoxală idioțenia asta, dar mulți dintre cei care nu-s pregătiți pentru viață, procreează. Uite-așa am ajuns la una dintre cele mai cretine afirmații făcute vreodată - "păi, da, asta e menirea omului pe Pământ". "Păi"... dacă asta-i tot ce poți, să te-nmulțești, e clar... Nu-i mare diferență între tine și-un animal (oricare ar fi ăla).
Oamenii "fac" copii tocmai pentru că au nevoie de ceva care să le-ndulcească viețile alea, mici și serbede, pe care n-au puterea să și le trăiască singuri.
... și tocmai ăștia, care nu se cunosc pe sine și care nu știu cu-adevărat pe ce fel de lume trăiesc, tocmai ei se găsesc... să-l învețe pe altul "ce și cum".


... și-n timp ce unii m-au auzit vorbind despre subiectul în cauză și m-au privit cu suspiciune, crezând că bat câmpii și vreau să par interesant sau original, eu mi-am continuat drumul, observând.

Călatoria în spațiu? Omenirea abia a reușit s-ajungă pe Lună.

Iar eu? Vă salut de la mare depărtare!

sursa foto: http://good-wallpapers.com/misc/23324

În ramă

Am observat încă de acum mulţi ani - tendinţa oamenilor de a limita lucrurile frumoase din vieţile lor. Pe undeva este de înţeles, pentru că sunt lucruri care cer curaj, având în vedere că presupun riscuri... şi durere. Acum... nici unul dintre noi nu are curajul absolut, care se reflectă în toate aspectele vieţii. Nu, n-avem super eroi pe aici. Doar oameni. În ideea asta, dacă mie îmi este teamă de ceva, ţie îţi e teamă de altceva, şi lui/ei - de altceva. Cu toate astea, avem temeri comune, ca să le spun aşa. Dacă mie mi-e teamă de treburile care ţin de stomatologie, îţi este şi ţie, şi lui, şi ei... Să fim serioşi, nimeni nu se dă în vânt după dureri vii şi ascuţite, chiar dacă ţin câteva minute. Cu toate astea, mai devreme sau mai târziu cu toţii ajungem pe acolo, cu feţe lungi, şi dorinţa arzătoare de a ieşi mai repede pe uşă :). Eh, asta e realitatea. Bine, eu aş prefera să mă lupt cu o fiară în pădure, decât să merg la stomatolog, că na'... ăsta-s eu, dar... nici măcar unul ca mine nu scapă de aşa ceva, în cele din urmă.

Dacă în privinţa durerilor fizice, ordinea este suferinţă/durere - tratament - rezolvarea problemei (asta unde se poate trata), şi în ultim caz - fericire; în privinţa celor sufleteşti ordinea e inversă. Întâi suntem fericiţi, după ce suntem fericiţi apar neînţelegerile, după care încercăm să rezolvăm problemele, moment din care îşi face apariţia suferinţa. Şi dacă problemele nu merg rezolvate, singurele lucruri care ne rămân sunt suferinţa şi... experienţa de viaţă. În unele cazuri rămâne şi un al treilea lucru - iubirea pentru persoana care ne-a fost aproape, dar... astea sunt cazuri ceva mai rare.
Am văzut-o de prea multe ori - oamenilor le vine greu să creadă că-i posibil să iubeşti, fără să primeşti înapoi acelaşi sentiment, la aceeaşi intensitate, şi dacă se poate - în aceeaşi formă. Chiar zilele trecute am avut surpriza să ascult pe cineva spunând: "îl iubeam pentru că mă iubea". Ăăă... greşit. Iubeşti de dragul iubirii, în cazul ăsta, nu iubeşti persoana despre care aduci vorba, puişor.
Spus verde'n faţă. E democraţie, în fond. Dacă ai avut curajul să afirmi aşa ceva de faţă cu mine, aşteaptă-te să ţi-o iei. Frumos, dar ţi-o iei.
Aia nu e iubire. Ăla e troc. E un fel de... "îţi dau o varză mică pe trei murături şi-un borcan". Hmm... Singurul lucru pe care o să-l aveţi în comun vor fi... gazele intestinale. Nimic mai mult.
Nu-i de mirare că nu evoluăm, în stilul ăsta.


Pe lângă asta, ce e ciudat, şi inacceptabil - e schimbul unei vieţi din care înţelegi ceva - cu una plină de lucruri mici şi superficiale. E ca şi când ai schimba Soarele pe o pădure mare, plină de licurici. Ok, ai renunţat la Soare, acum ai licurici să-ţi bagi şi-n cur, dar asta n-o să-ţi facă viaţa mai frumoasă. Ai iluzia unei împliniri, asemeni beţivului care încearcă să-şi astâmpere setea, dând pe gât pahar după pahar, şi sticlă după sticlă; şi ai iluzia frumuseţii, asemeni nebunului care încearcă să prindă Luna cu găleata, în fântână. Eu nu pot să numesc asta viaţă.
"A pretinde ca îţi satisfaci dorinţele prin pasiuni este ca şi cum ai crede ca poţi stinge focul cu paie", spunea cineva...

Am auzit de prea multe ori oamenii spunând: "nu mai pot să fac asta", "mi-e teamă să mai iubesc", "nu vreau să mai fiu rănit/ă". Dacă iubirea este singurul lucru care te face cu adevărat să te simţi viu/vie... de ce mai spui asta? De ce să nu-ţi faci curaj, să-ncerci din nou? E mai bine să trăieşti o viaţă plină de... "nimic"?

Şi-mi aduc aminte de mine, cel care acum câţiva ani buni şi-a dorit să nu mai simtă nimic... nici un sentiment. Nimic. Flat line. Cel care a reuşit. 
Îmi aduc aminte şi ce a urmat, îmi amintesc lipsa unui gust al vieţii, oamenii pe care-i priveam ca pe nişte gândaci buni de strivit cu piciorul, vântul - a cărui adiere nu mă mai extazia, ploaia - a cărei ropot nu mă mai calma, soarele, frunzele şi gâzele - care nu-mi mai trezeau versuri. Îmi amintesc cât de gol eram... şi paradoxal... cât de mult putea să doară că nu mai simţeam nimic.
... "mare" realizare... Îmi vine să zâmbesc, acum. Uneri nu realizezi cât de prost eşti, până nu faci o prostie.

E adevărat că sunt lucruri la oameni - care rămân aceleaşi, peste ani. Însă la fel de adevărat este că altele se schimbă. A iubi... este a învăţa să apreciezi o pictură, în timp. O iei de jos, de la mâzgâlelile cu cretă pe asfalt, şi desenele făcute în creioane colorate. N-ai să te naşti direct student la "Academia de Arte", cu liniile, stilurile, şi culorile bine înfipte în minte, sau mai mult de atât, n-ai să te naşti artist consacrat.
Constant, dintr-un anumit punct de vedere, sau altul, te schimbi. Şi dacă te înalţi până acolo, dragostea se schimbă odată cu tine. Capătă alte culori, alt înţeles, alt gust, cu fiecare persoană care intră şi iese din viaţa ta. Precum un fruct care are alt gust la fiecare muşcătură.
Nu, nu agreez săritul din relaţie în relaţie, la nesfârşit. Din contră. Treburile astea îmi lasă un gust amar. Cine încearcă săritul din floare'n floare, va avea poate un palmares impresionant (pentru cine se lasă impresionat), dar nu va trece de "şcoala generală", va rămâne la... liniuţe şi cerculeţe. Dacă în privinţa sentimentelor frumoase sunt pentru ceva, sunt pentru îndrăzneala de a merge mai departe. Şi încerc să le insuflu celorlalţi (mai ales celor dragi) lucrul ăsta, atunci când ei cred că nu mai au curaj, putere, şi motive. Mda... printre altele mi s-a spus că-s prea "zen" pentru vremurile astea. Păi... e democraţie, după cum spuneam :)). În plus, nu e nimeni prin preajmă care să creadă şi să spună aceleaşi lucruri. Dacă era cineva, la ora asta stăteam liniştit c-o ţigară sau cu pipa-n bot, aprobam dând uşor din cap, şi nu-mi mai făceam griji pentru ceilalţi.

Prima mare iubire va fi întotdeauna... adolescentină, hormonală, când toată lumea e celui îndrăgostit, care crede că vede lucrurile clar, când de fapt le vede cât se poate de deformate; care crede că dăruie totul, când de fapt aşteaptă să primească totul. Şi cine are tăria şi curajul să meargă mai departe, despre a doua iubire va avea surpriza să afle că e mai coaptă, iar deschiderea minţii şi puterea de înţelegere îi sunt mult mai mari. Şi că orgoliul şi egoismul încep să pălească, pentru că abia acum începe să iubească cu adevărat. Nu e altceva decât o maturizare a sentimentelor. Cât despre a treia...
Ei bine... a treia... cei mai mulţi devin blazaţi, nu ajung la aşa ceva.

Pictura... e "acolo". Şi nici unul dintre noi nu s-a născut critic de artă.

:)

"Hate leaves ugly scars, love leaves beautiful ones."  ~ Mignon McLaughlin, The Second Neurotic's Notebook, 1966

"Vorbe" (1)

"Iată pentru ce te înspăimântă mai tare suferinţa tăcută decât aceea care strigă. Suferinţa tăcută umple camera. Umple oraşul. Şi nu există distanţă de la care să n-o poţi auzi. Dacă cea pe care o iubeşti suferă departe de tine, şi dacă într-adevăr o iubeşti, suferinţa ei te va ajunge, oriunde ai fi."

Citadela - Antoine de Saint-Exupery

sursa foto: http://au.news.yahoo.com