Capitolul I - Într-un univers paralel, tu și cu morții mă-tii... (2)

Încă de pe vremea lu' împușcatu', când eram un drac mic și curios, am auzit vorba ”bărbatul trebuie să fie bun la toate”. Să te pricepi la chestii din domenii diferite - ăsta era un motiv de mândrie, laudă, un semn al masculinității. Aproape toți făceau. Nu conta ce. Fie că înlocuiau o priză, că dădeau cu var, că-și făceau balcoanele din cornier sau că reparau biciclete, aspiratoare și televizoare, erau ”bărbați adevărați”.
Într-un sistem în care locul de muncă era asigurat (indiferent ce școală aveai), oamenii n-aveau nici o problemă în a-și sabota compatrioții. Era (ce-i drept) pe cartelă, da' era de mâncare. Unii își făceau lucruri prin casă, singuri, pentru că dădea testosteronul din ei pe-afară. Alții - pentru că se ascundeau - de rude, de prieteni, de securiști, nu mai contează. Alții - pentru că erau zgârciți. Alții - pentru că dădea bine (mai ales în fața doamnelor, deseori generoase cu aprecieri, ovațiuni și alte cele).
Nimănui nu-i dădea prin cap și nu-i păsa că i-ar fura pâinea de la gură cuiva.

Revoluția n-a făcut altceva decât să înrăutățească situația. Crezându-se scăpați din chingile comunismului, românii și-au deschis firme și s-au apucat să facă ”de toate”, oficial... de data asta.
Firme peste firme (cu oameni care încet-încet au devenit buni la toate) au împânzit țara, făcând în scurt timp ”multitasking-ul” să devină un standard.
De asta fiecare dintre noi a văzut măcar o dată în viața lui un șofer la aprovizionare rupându-și gheaba, cocoșat de kilogramele pe care le căra, o vânzătoare care ținea gestiunea firmei în care lucra, un economist care făcea treburile colegilor de birou (ăia având alte calificări), ori o firmă mare și cunoscută, în care i se cerea angajatului... să dea zăpada, să dea cu mopul, să spele geamurile... sau chiar să spele mașina șefului. Asta ar fi o fațetă a problemei.
A doua fațetă?
Au trecut ani buni, însă lucrurile au rămas neschimbate. În foamea lui, zidarul a continuat să bată cuie, iar tâmplarul să dea cu var. Asta n-ar fi fost o problemă, dacă zidarul n-ar fi bătut cuiele ca o pulă, în timp ce tâmplarul făcea dunga ca pișatul boului.
... și azi așa, mâine așa, până când românii au început să înjure din nou sistemul, partidul, vecinul, soacra, prietenul de la scara ”x” și dușmanul de la scara ”y”. Nu-s bani, e greu, e nașpa...

La noi în țară toată lumea bate cuie, dă cu var, croșetează, pune izolații pe bloc, repară țevile la baie, sudează, taie și montează geamuri, spală, vopsește, ba chiar instalează și-un calculator printre astea. Toti sunt scriitori, artiști, muzicieni, vindecători, inițiați și profesioniști, toți au păreri de nezdruncinat, deși unora le lipsește experiența de viață în asemenea măsură, că nu-s în stare să-și găsească curul cu ambele mâini...

Problema nu vine de la omul sărac, care într-adevăr nu-și permite plata unui meseriaș bun. Problema vine de la ăla care are din plin ”cu ce”, d'alde zgârie-brânză, care preferă să facă mațu' gros și să se fălească cu cât are și cât consumă, zicând ”lasă bă, că fac singur, ce pula mea să-i mai dau bani lu' ăla sau lu' ăl'lalt”.
... iar seara, când ajunge acasă, se uită de jur împrejur nedumerit, întrebându-se dacă-i casa strâmbă, ori a băut el prea mult. După care i se umflă coaiele precum tuburile de oxigen, de mândrie, aducându-și aminte ca EL este cel ce-a făcut treaba, motiv pentru care se prăbușește pe canapea fericit, adormind cu ”laaasă bă, că merge și așa” în brațe.
Dacă ăsta ar fi singurul exemplu, ar fi bine. Însă nu e singurul. Țara-i plină de oameni ”multitasking”. Toată lumea știe, toată lumea face. Prost, evident.
Fiecare arată cu degetul, însă nici unul nu-și recunoaște vina de-a contribui la starea actuală.
Efectul unei gândiri bazată pe ”las' că merge și așa” și ”las' că fac singur” se vede într-o singură viață de om. E unul dintre motivele zdravene pentru care Vestul o duce mai bine, iar noi... mai prost.

În esență, a te limita la ce știi să faci bine - nu-i o rușine. Parafrazându-l pe șeful unui cunoscut care lucrează în Belgia, înseamnă să-i respecți viața, meseria și afacerile celuilalt. Pentru că asta îmi povestea omul - despre cum s-a dus bucuros la șeful său, spunându-i că a refolosit niște șuruburi ca să prindă noul motor la mașina de serviciu.
... iar șeful ce i-a spus?
”Bravo, te apreciez că ești descurcăreț. Însă dacă tu refolosești azi șuruburi, mâine face altul același lucru, poimâine altul, într-un final producătorul de șuruburi o să dea faliment. Noi aici îl lăsăm pe celălalt să trăiască.”


Asa ca...
... voi astia, multifunctionalii pulii, atunci cand vreti sa faceti din rahat - un bici, care sa si pocneasca,  aveti grija sa nu faceti de fapt... cacatul praf.

Hai că-ţi spunem noi...

Am tot muncit prin fel şi fel de locuri. Mai exact, primul loc de muncă l-am avut la 17 ani, vârstă la care eram un puşti cu musculatura plină de "colaci", numai bun de pus la munci fizice extreme. Îmi amintesc şi acum satisfacţia primelor salarii, şi serile când adormeam cu capul pe bancă, până mă trezea vocea răstită a profesoarei de matematică, care nu era decât o... domnişoară pe la 50 şi ceva de ani :)). "Ăăăă... ce dracu? A, iar a venit profa. De fapt, stai, asta nu lipseşte de la ore. Fratee... şi dormeam aşa bine... ce greu mi-e capul..."

Am tot schimbat joburi de atunci. Pentru că mereu nu mi-a convenit câte ceva. Dacă nu era salariul, era jobul în sine - care mă transforma într-o maşinărie multifuncţională, dacă nu era jobul, erau condiţiile de lucru, dacă nu erau nici astea, era vreunul dintre şefi - mai cretin decât prevede legea, dacă nu era şefu'... erau colegii, unul mai nemernic decât celălalt. Şi tot aşa...

Cu toate astea, am avut (şi) şefi de treabă, şi colegi faini - cu care am râs până mi-au dat lacrimile, de nenumărate ori - oameni care mai aruncau din când câte o privire, şi dacă te simţeau "călare pe scândură", te scoteau la o ţigară ca să te asculte. Dracul nu e chiar atât de negru, în fond.

Unul dintre lucrurile de care mă loveam întotdeauna, atunci când căutam un job, erau "regulile" care trebuiau urmate. Prin anii '90, nu aveai punct de reper decât bunul simţ, şi câteva articole, de prin ziare. Mai mult bunul simţ.

În ziua de azi, sfaturile despre cum trebuie să te prezinţi la interviu îţi sar în mail precum broscuţele în lac, dacă ai făcut greşeala să te înscrii pe vreun site de "recrutare online", în speranţa că vei găsi un job decent.

E adevărat că aspectul contează. Însă dacă mă-ntrebi pe mine, contează de fapt să fii îngrijit, şi îmbrăcat cu haine curate.

Prima fază e "îmbracă-te ca şi când jobul e deja al tău". Păi... dacă aş avea jobul, aş umbla mai tot timpul în jeanşi, bocanci, tricouri, ba aş mai purta şi niscaiva inele de argint, eventual un cercel, că doar aşa mă simt bine.

Ah, stai... dacă eşti bărbat nu e bine să foloseşti multe bijuterii. Cu atât mai puţin, cercei. Păi... cred şi eu că e rău... la atâţia comunişti deghizaţi în "oameni de bun gust".

"Dacă te îmbraci în roşu - eşti încrezator şi sociabil. Dacă alegi galben - ai simţ al umorului dezvoltat. Şi dacă alegi verde - eşti cumpătat în situaţii de criză." Păi... alo!... sunt mascul, dracu'. Nu mă îmbrac în roşu, că doar nu-s pilot de curse, şi nici prezentator efeminat la TV; nici în galben, că nu vreau să devin ţintă pentru musculiţele beţive, seara, şi nici în verde, pentru că nu vreau să le stimulez imaginaţia cailor care umblă liberi prin "comună". Nene, pun pariu c-ai uitat să specifici despre recomandările cu pricina - că erau pentru reprezentantele sexului frumos.

A doua - "strânge-i mâna cu putere celui care face interviul, şi priveşte-l în ochi". Băi frăţică, îţi spun că dacă fac asta întocmai, ai să spui că am ceva cu tine, şi vreau să te molestez. Pentru că la moaca pe care-o am, dacă mă uit direct în ochii tăi, te ia cu "pişă-te, că vine trenu", şi dacă-ţi mai strâng şi mâna-ţi flască, bărbăteşte, îţi provoc vreo fractura, dracu, şi mă mai dai şi-n judecată pentru vătămare corporală dup'aia.

A treia - "ai grijă să laşi impresia unei persoane dornice de dezvoltare profesională".  Păi... de ce, frăţie? Atât timp cât "dezvoltarea profesională" înseamnă acceptarea a ţânşpe mii de taskuri, pentru că românul - prin nu ştiu ce lege agăţată-n Univers, e multifuncţional, eu zic nu la faza asta. Poate am chef să fac acelaşi lucru încă 20 de ani de acum încolo, şi-mi face o reală plăcere să întâlnesc pe stradă clienţii firmei, care-mi zâmbesc cu sinceritate, pentru că-mi fac treaba bine.

A patra - limbajul corpului - "nu-ţi atinge faţa şi urechile, pentru că dai de înţeles că eşti evaziv. sau chiar minţi". Păi acum... dacă m-ai lăsat să aştept mai mult de douăzeci de minute, într-un loc în care aş putea cu uşurinţă să fac saună, cum dracu' vrei să nu-mi ating faţa? Presupun că-i mai ok pentru tine dacă stau drept de parcă aş fi înghiţit o mătură, în timp ce picăturile de transpiraţie cad nestingherite pe formularul pe care m-ai pus să-l completez. Hmm?

"Nu încrucişa mâinile sau picioarele, pentru că o să pari inabordabil."  Huh? Am venit pentru job aici, nu pentru a-mi face prieteni noi. Doar nu vrei să te mint acum, să-ţi spun că-mi placi, şi să ieşim la o bere după meci. Stai aşa... mie nu-mi place fotbalul. Ce bine-i pentru mine... iar pentru alţii, şi mai bine... un loc liber, în tribunele stadioanelor pline de maimuţe urlătoare. Bravo vouă, vi-l cedez cu mare plăcere.

A cincea - "lasă impresia unei persoane optimiste". Şi dacă-s pesimist convins, frate, ce te faci? S-a cam dus treaba aia cu "noi muncim, nu gândim". Şi dă-mi voie să-ţi spun... că rozul ăla pe care mi-l arăţi la firma ta... bate-n gri de multe ori, dar ghici ce?... aia e o nuanţă pe care unul care caută disperat un loc de muncă, o vede doar după ce s-a angajat.  Din fericire, unii văd mai bine decât alţii...

A şasea - fii entuziast şi zâmbeşte. Păi dacă tu mă-ntâmpini c-o faţă acră, pentru că mă consideri inferior ţie,  sau pentru că deja i-ai făcut "cărţile" lu' văru' de a cinşpea spiţă din partea mă-tii, cum vrei să fiu vesel?

A şaptea - trimite un mail angajatorului, în care să-i spui cât de interesantă a fost discuţia. No shit?! Parcă mă şi văd scriind: "Discuţia cu dumneavoastră a fost atât! de magică, m-a atins într-un asemenea mod, şi la atâtea niveluri, încât mi-a venit să... vărs, de plăcere."

Toate bune şi frumoase. Ai respectat "regulile", ai fost la interviu... Singura problemă e că din momentul ăla... nu mai eşti "tu", ci un produs care se vinde, ambalat după nişte standarde cretine, impuse de nişte omuleţi mici şi soioşi, care fac dezacorduri grave, atunci când se exprimă, şi care au terminat o facultate cu chiu, cu vai, după ce au dat biruri grele pe la profesorii şi decanii unei "instituţii de prestigiu".

Felicitări! Acum ai învăţat să minţi, la cele mai înalte standarde. Eşti produsul unei societăţi bolnave, şi eşti pe cale să contribui la  răspândirea bolii.