Gri

... a trecut ceva timp...
Paşii mi se poticnesc deasupra unui alb fără viaţă - ce încearcă cu răceală să-mi ascundă drumul lung. Dau liber unui nor de fum şi încerc să-mi imaginez cum ar fi să-ncremenească în aerul îngheţat al serii. Mi-ar plăcea să-l prind c-o uşoară neglijenţă de un stâlp, să se mişte în bătaia nemiloasă a vântului de iarnă - asemenea unui banner căruia i s-a desprins unul dintre cabluri.
L-aş prinde şi l-aş lăsa acolo... iar chemarea lui cenuşie şi izbită s-aţâţe soarele portocaliu la sfârşitul fiecărei după-amiezi care dă să fugă speriată peste câmpuri...

Călătorie

Clipi. Sau... asta îşi închipui. Îşi simţise propria prezenţă, ca şi când ceva s-ar fi desprins din sine, pentru a-i gravita în apropiere. Din nou, simţea viaţa pulsând. Fără zgomot. Fără vene. Era... altfel. Clipi înca o dată, dorind să-şi simtă pleoapele, să-şi audă măcar răsuflarea, în acea beznă, în care ştia că s-a schimbat ceva. Totul.
Undeva, departe, întunericul fără formă al Universului găsise un loc tăcerii, şi aceasta începuse să-l umple, cu paşi gigantici.

Renăscuse. Departe de cei dragi, de toate lucrurile pe care le cunoscuse, pe care le trăise în lungii ani petrecuţi pe Pământ - se trezise la viaţă. Acel loc care îi trezise un amestec de dragoste, durere, şi indiferenţă, era acum la o asemenea distanţă de ea, încât unei raze de lumină i-ar fi trebuit ani, să-i mângâie fiinţa. Curios. Nu se simţea singură. În acea... mare umbră, poate ar fi trebuit să se simtă singură, atât de singură, încât să o îngrozească că nu-şi auzea inima bătând. Doar o uşoară nelinişte o atingea, asemeni primului şuier stins - ce anunţă venirea viscolului, iarna...

Se aştepta să audă clinchetul surd al zalelor, chiţăitul unui şoarece murdar, şi să simtă în nări mirosul străin de mucegai - pe care îl asocia cu celulele întunecoase, de piatră, despre care citise în multele cărţi de aventuri ce-i căzuseră pe mână.. Nu fusese niciodată într-o celulă. Poate ăsta era motivul pentru care începuse să simtă fiori străbătându-i fiinţa.  Începu să se zbată, ca şi când ar fi fost legată în lanţuri. Precum un şal nevăzut de mătase ucigătoare, teama începuse să o învăluie. Se chirci în propria-i fiinţă, neînţelegând...
"... ce dra...?"

Simţurile îi erau schimbate în asemenea măsură, încât frigul din jur părea prietenos. "Ciudat" -  îşi spuse. "Amestecul ăsta de senzaţii... ce... ce caut aici? "
Se roti în sine, încercând să vadă ceva în depărtare. Nimic.
Mici zgomote, de rocă sfărâmată într-un ecou nefiresc - începură să se rostogolească în jurul său. Totul părea să se întâmple atât de departe... I se păru că vede pentru câteva momente - sclipiri. Peste tot. În jurul său. Era un spectacol aproape mut, cu artificiile galaxiei trosnind fără miros, în bezna înăbuşită şi rece. Şi pentru prima oară, realiză...
Îl simţi pe primul. Apoi pe al doilea. Al treilea. Al... patrulea... Cinci. Şase...

"Nu sunt singură!" Simţi cum viaţa începuse să-ncingă fire luminoase în fiinţa ei, rotindu-se ca un ghem cald sub lăbuţele unui pui de felină. Amintirile... le avea, încă. Cândva căutase tăcută căldura celorlalţi, fără a da nimic în schimb... însă acum toate i se păreau atât de departe, însemnau atât de puţin...
Zgomotul se transformă într-un muget slab, iar spiritul i se răsuci în loc, aruncând fire încinse, ale căror capete roşiatice şi albastre pluteau pretutindeni.
"Eu... eu..."
"Nu e posibil..."
 Clipa următoare aduse cu ea filmul vieţii, zdruncinându-i realitatea, până ce aceasta se destrămă în mii de bucăţele, plutindu-i în apropiere, fără formă. Linişte. Din nou, întuneric. Firele de lumină dispăruseră şi ele.
"Am murit?" Simţea cum se învârte din ce în ce mai repede, nebuneşte, în acea beznă... irespirabilă. Ceva o apăsa, cu putere, de parcă ar fi vrut să o strivească.

Şi mugetul reveni, crescu în murmur, iar luminiţele reapărură mai aproape, parcă, dându-i dorinţa incontrolabilă de a întinde o mână, să le atingă. Iar murmurul se lovi de tăcere ca de un perete nesfârşit, şi se transformă în tunet. Şi tunetul se sparse în culoare. Lumină. Caldă.
Abia atunci începu să înţeleagă. O umbră. O strălucire. Două. Trei... Şase. 

- Tati, sigur e bun telescopul pe care mi l-ai făcut cadou?

- Da, puiu. Cel mai bun. Electronic. L-a verificat tata, înainte de a-l aduce acasă. De ce întrebi? Iar e imaginea "cu susul în jos"?

- Nu... însă ieri seară mă uitasem...

- Da?...

- ... mă uitasem în zona constelaţiei care seamănă cu un zmeu. Nu era steaua asta...

- Ce stea?...

- ... şi aseară cerul parcă era mai senin decât acum...

sursa foto: http://cmc1bachb16.blogspot.com/2011/05/descubren-uno-de-los-primeros-minerales.html