"... αи∂ σиcɛ ʏσʋ ωακɛ, тяʋℓʏ ωακɛ, ʏσʋ'ℓℓ яɛмɛмвɛя, тσσ."
Se afișează postările cu eticheta univers. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta univers. Afișați toate postările

duminică, 5 octombrie 2014

In miez de noapte

Rasfoiesc, de curiozitate... si tot vad articole peste articole, care mai de care...

"7 moduri de a-ti gasi drumul in viata"
"Cum si in ce fel sa fii daca vrei sa evoluezi mult spiritual"
"Cum sa fii fericit"
"Cum sa-ti faci fericit partenerul de viata"
etc, etc

... articole care contin multe cuvinte, dar nu spun mai nimic. Ce fac foarte bine, insa - intretin starea de confuzie a celui care cauta.
In caz ca nu s-a dumirit lumea, traducerea e simpla:

10 reguli de a face un rahat
8 reguli de a face acelasi rahat, dar pansat
9 reguli de a colora... rahatul pansat.

Se gasesc o gramada  de "initiati" sa ne spuna ce si cum trebuie facut in viata, "pentru a ne fi bine", cica...
... si stiu ca exista o gramada de oameni pierduti, rataciti... care pun botul la chestii de genul, uitand ca trairile si experientele lor sunt lucruri personale, uitand ca fiecare dintre ei este un Univers in sine - o mina si o fantana in care trebuie sa sape necontenit.
Da, omul face asta, uitand ca trebuie sa-si gaseasca drumul singur -  e un fel de mers cu ochii la Luna si la stele, pierzand poteca...

Daca e un lucru pe care omul il face foarte bine (si de foarte mult timp) -  este sa fuga de el insusi.
... si poate ca asta-i  motivul pentru care multi aleg sa caute in exterior... ceea ce vor gasi doar in interiorul lor.




duminică, 7 aprilie 2013

Văzut de departe... (I)

Vlăguit, ochiul minții mai aruncă din când în când câte o scurtă privire în poiană. "Ce mulți suntem" își spune, și trage peste el pleoapa obosită.

Da, suntem mulți, și pe măsură ce ne-nmulțim realizăm încet-încet  cât de departe trebuia să fim la ora asta. Sau cât de sus...
E oarecum interesant. Oarecum. Încetineala cu care oamenii realizează greșelile pe care le fac e dată de miile de ani în care nimeni, sau aproape nimeni... n-a făcut nimic; e un fel de paradox dansând strâmb pe marginea unei fâșii de lumină ce străbate pădurea întunecată, prin care trece drumul.
Istoria se repetă, și cu toate astea nimeni nu învață din ea...

Iar acum nu știu... e lumina cea care a devenit mai puternică, sau doar ne-am înmulțit și ne scăldăm toți în aceeași rază, într-un echilibru precar?
Da...

... și astfel... într-un moment de claritate mi-am dat seama că uneori, măcar uneori... trebuie să te opui universului, și că singurul lucru care ne poate salva de la încă o decădere - este autocontrolul, acel lucru pe care oamenii ar trebui să-l cultive din dragoste pentru bine, și nu de dragul aparențelor. Da, stăpânirea de sine. Pentru că suntem flăcări încă, suntem flăcări ce ard neregulat pe toate direcțiile, tinzând să transforme în scrum lucrurile din jur; și suntem lumini, da, suntem lumini ce trec unele prin altele... fără a străluci împreună.
Mult...
... mult prea puțini s-au prins că ideea de a străluci de unul singur înseamnă a răspândi în jur o lumină frumoasă, minunată, dar... rece.

Ca atins de un suflu gentil, dar rece, mi-e teamă. Uneori mi-e teamă... că nu mai aud tunetele crestelor prăvălite de vânturi în ape învolburate, și mă zgribulesc în absența rocilor ce se rupeau cândva cald sub creșterea spiritului uman.

... uneori (desi la alt nivel), totul pare o joacă de copii; întorcându-te în timp... e la fel ca atunci când alergi pe străzi cu prietenii în jurul tău, și-o iei înainte...
... si deodată realizezi... că ești singur...
... întuneric...


Ce știu acum... este că descoperirea "soarelui personal", cum îl numesc eu, se produce într-un moment anume; și că (în ciuda credințelor unora) tocmai întunericul și teama te pot face să găsești forța de care ai nevoie... în tine însuți. Credința în propria-ți ființă... e o mână de licurici frumoși și bezmetici, ce lucesc spre a-ți aduce zâmbetul pe buze, oriunde ai fi, oricât de adâncă ar fi noaptea și oricât de tăios ar fi gâdilatul perfid al vântului...



un zâmbet pentru muză
:)

marți, 23 august 2011

Călătorie

Clipi. Sau... asta îşi închipui. Îşi simţise propria prezenţă, ca şi când ceva s-ar fi desprins din sine, pentru a-i gravita în apropiere. Din nou, simţea viaţa pulsând. Fără zgomot. Fără vene. Era... altfel. Clipi înca o dată, dorind să-şi simtă pleoapele, să-şi audă măcar răsuflarea, în acea beznă, în care ştia că s-a schimbat ceva. Totul.
Undeva, departe, întunericul fără formă al Universului găsise un loc tăcerii, şi aceasta începuse să-l umple, cu paşi gigantici.

Renăscuse. Departe de cei dragi, de toate lucrurile pe care le cunoscuse, pe care le trăise în lungii ani petrecuţi pe Pământ - se trezise la viaţă. Acel loc care îi trezise un amestec de dragoste, durere, şi indiferenţă, era acum la o asemenea distanţă de ea, încât unei raze de lumină i-ar fi trebuit ani, să-i mângâie fiinţa. Curios. Nu se simţea singură. În acea... mare umbră, poate ar fi trebuit să se simtă singură, atât de singură, încât să o îngrozească că nu-şi auzea inima bătând. Doar o uşoară nelinişte o atingea, asemeni primului şuier stins - ce anunţă venirea viscolului, iarna...

Se aştepta să audă clinchetul surd al zalelor, chiţăitul unui şoarece murdar, şi să simtă în nări mirosul străin de mucegai - pe care îl asocia cu celulele întunecoase, de piatră, despre care citise în multele cărţi de aventuri ce-i căzuseră pe mână.. Nu fusese niciodată într-o celulă. Poate ăsta era motivul pentru care începuse să simtă fiori străbătându-i fiinţa.  Începu să se zbată, ca şi când ar fi fost legată în lanţuri. Precum un şal nevăzut de mătase ucigătoare, teama începuse să o învăluie. Se chirci în propria-i fiinţă, neînţelegând...
"... ce dra...?"

Simţurile îi erau schimbate în asemenea măsură, încât frigul din jur părea prietenos. "Ciudat" -  îşi spuse. "Amestecul ăsta de senzaţii... ce... ce caut aici? "
Se roti în sine, încercând să vadă ceva în depărtare. Nimic.
Mici zgomote, de rocă sfărâmată într-un ecou nefiresc - începură să se rostogolească în jurul său. Totul părea să se întâmple atât de departe... I se păru că vede pentru câteva momente - sclipiri. Peste tot. În jurul său. Era un spectacol aproape mut, cu artificiile galaxiei trosnind fără miros, în bezna înăbuşită şi rece. Şi pentru prima oară, realiză...
Îl simţi pe primul. Apoi pe al doilea. Al treilea. Al... patrulea... Cinci. Şase...

"Nu sunt singură!" Simţi cum viaţa începuse să-ncingă fire luminoase în fiinţa ei, rotindu-se ca un ghem cald sub lăbuţele unui pui de felină. Amintirile... le avea, încă. Cândva căutase tăcută căldura celorlalţi, fără a da nimic în schimb... însă acum toate i se păreau atât de departe, însemnau atât de puţin...
Zgomotul se transformă într-un muget slab, iar spiritul i se răsuci în loc, aruncând fire încinse, ale căror capete roşiatice şi albastre pluteau pretutindeni.
"Eu... eu..."
"Nu e posibil..."
 Clipa următoare aduse cu ea filmul vieţii, zdruncinându-i realitatea, până ce aceasta se destrămă în mii de bucăţele, plutindu-i în apropiere, fără formă. Linişte. Din nou, întuneric. Firele de lumină dispăruseră şi ele.
"Am murit?" Simţea cum se învârte din ce în ce mai repede, nebuneşte, în acea beznă... irespirabilă. Ceva o apăsa, cu putere, de parcă ar fi vrut să o strivească.

Şi mugetul reveni, crescu în murmur, iar luminiţele reapărură mai aproape, parcă, dându-i dorinţa incontrolabilă de a întinde o mână, să le atingă. Iar murmurul se lovi de tăcere ca de un perete nesfârşit, şi se transformă în tunet. Şi tunetul se sparse în culoare. Lumină. Caldă.
Abia atunci începu să înţeleagă. O umbră. O strălucire. Două. Trei... Şase. 

- Tati, sigur e bun telescopul pe care mi l-ai făcut cadou?
- Da, puiu. Cel mai bun. Electronic. L-a verificat tata, înainte de a-l aduce acasă. De ce întrebi? Iar e imaginea "cu susul în jos"?
- Nu... însă ieri seară mă uitasem...
- Da?...
- ... mă uitasem în zona constelaţiei care seamănă cu un zmeu. Nu era steaua asta...
- Ce stea?...
- ... şi aseară cerul parcă era mai senin decât acum...





sursa foto: http://cmc1bachb16.blogspot.com/2011/05/descubren-uno-de-los-primeros-minerales.html