Nesfârşitul drum (2)

... şi doar atingerea vântului îi scutura vremelnic temerile adunate în păr, de-a lungul timpului. Căci mâinile acelea delicate, a căror frumuseţe stranie venea din  uşoara paloare a degetelor, nu-şi mai îndreptau tandreţea către chipul său. Iar toate cărămizile de argint ale cetăţii de odinioară... nu erau acum decât simple bucăţi de metal, ce zăceau prăvălite în praful roşiatic al apusului, hrănind Soarele şi Luna cu strălucirea lor rece.

"Uşor pierdut în ignoranţa tinereţii, simţeam îmbrăţişarea frăţească pe care mi-o oferea fără reţineri verdele înalt al copacilor ce-mi ieşeau în cale. Atunci, stropii de ploaie ai norilor întunecaţi aduceau pe fruntea mea acea blândă mângâiere, pe care doar lacrimile sălciilor de pe malul unui lac o dau, în orele dimineţii. Şi nevoia de soare se pierdea printre boabele reci de apă, căci eu eram ploaia... şi soarele, şi copacul înalt, care mă făceau să las capul pe spate, cu nările fremătând în răcoarea tomnatică a mirosului de pământ reavăn. Îmi amintesc apoi vântul, care lua din mine şoapta mută a numelui tău neştiut încă, undeva, departe..."

"Gândeam că ar fi trebuit să mă răscolească lipsa muzicii. Mă imaginam pe atunci sfărâmat de linişte, încet, încet, cu scrâşnetul metalic al unei maşini băgate la presă, pentru reciclare. Dar foşnetul ud al frunzei, şuieratul prietenos al vântului, îmbrăţişarea tunetului, şi ropotul sec al ploii - au devenit cântec nesfârşit. Iar tu... te ghemuiai la pieptul meu, zgribulită precum un pui de pisica ud, ne-nţelegând acordurile."




sursa foto: Google