Văzut de departe... (I)

Vlăguit, ochiul minții mai aruncă din când în când câte o scurtă privire în poiană. "Ce mulți suntem" își spune, și trage peste el pleoapa obosită.

Da, suntem mulți, și pe măsură ce ne-nmulțim realizăm încet-încet  cât de departe trebuia să fim la ora asta. Sau cât de sus...
E oarecum interesant. Oarecum. Încetineala cu care oamenii realizează greșelile pe care le fac e dată de miile de ani în care nimeni, sau aproape nimeni... n-a făcut nimic; e un fel de paradox dansând strâmb pe marginea unei fâșii de lumină ce străbate pădurea întunecată, prin care trece drumul.
Istoria se repetă, și cu toate astea nimeni nu învață din ea...

Iar acum nu știu... e lumina cea care a devenit mai puternică, sau doar ne-am înmulțit și ne scăldăm toți în aceeași rază, într-un echilibru precar?
Da...

... și astfel... într-un moment de claritate mi-am dat seama că uneori, măcar uneori... trebuie să te opui universului, și că singurul lucru care ne poate salva de la încă o decădere - este autocontrolul, acel lucru pe care oamenii ar trebui să-l cultive din dragoste pentru bine, și nu de dragul aparențelor. Da, stăpânirea de sine. Pentru că suntem flăcări încă, suntem flăcări ce ard neregulat pe toate direcțiile, tinzând să transforme în scrum lucrurile din jur; și suntem lumini, da, suntem lumini ce trec unele prin altele... fără a străluci împreună.
Mult...
... mult prea puțini s-au prins că ideea de a străluci de unul singur înseamnă a răspândi în jur o lumină frumoasă, minunată, dar... rece.

Ca atins de un suflu gentil, dar rece, mi-e teamă. Uneori mi-e teamă... că nu mai aud tunetele crestelor prăvălite de vânturi în ape învolburate, și mă zgribulesc în absența rocilor ce se rupeau cândva cald sub creșterea spiritului uman.

... uneori (desi la alt nivel), totul pare o joacă de copii; întorcându-te în timp... e la fel ca atunci când alergi pe străzi cu prietenii în jurul tău, și-o iei înainte...
... si deodată realizezi... că ești singur...
... întuneric...


Ce știu acum... este că descoperirea "soarelui personal", cum îl numesc eu, se produce într-un moment anume; și că (în ciuda credințelor unora) tocmai întunericul și teama te pot face să găsești forța de care ai nevoie... în tine însuți. Credința în propria-ți ființă... e o mână de licurici frumoși și bezmetici, ce lucesc spre a-ți aduce zâmbetul pe buze, oriunde ai fi, oricât de adâncă ar fi noaptea și oricât de tăios ar fi gâdilatul perfid al vântului...



un zâmbet pentru muză
:)

Nesfârşitul drum (2)

... şi doar atingerea vântului îi scutura vremelnic temerile adunate în păr, de-a lungul timpului. Căci mâinile acelea delicate, a căror frumuseţe stranie venea din  uşoara paloare a degetelor, nu-şi mai îndreptau tandreţea către chipul său. Iar toate cărămizile de argint ale cetăţii de odinioară... nu erau acum decât simple bucăţi de metal, ce zăceau prăvălite în praful roşiatic al apusului, hrănind Soarele şi Luna cu strălucirea lor rece.

"Uşor pierdut în ignoranţa tinereţii, simţeam îmbrăţişarea frăţească pe care mi-o oferea fără reţineri verdele înalt al copacilor ce-mi ieşeau în cale. Atunci, stropii de ploaie ai norilor întunecaţi aduceau pe fruntea mea acea blândă mângâiere, pe care doar lacrimile sălciilor de pe malul unui lac o dau, în orele dimineţii. Şi nevoia de soare se pierdea printre boabele reci de apă, căci eu eram ploaia... şi soarele, şi copacul înalt, care mă făceau să las capul pe spate, cu nările fremătând în răcoarea tomnatică a mirosului de pământ reavăn. Îmi amintesc apoi vântul, care lua din mine şoapta mută a numelui tău neştiut încă, undeva, departe..."

"Gândeam că ar fi trebuit să mă răscolească lipsa muzicii. Mă imaginam pe atunci sfărâmat de linişte, încet, încet, cu scrâşnetul metalic al unei maşini băgate la presă, pentru reciclare. Dar foşnetul ud al frunzei, şuieratul prietenos al vântului, îmbrăţişarea tunetului, şi ropotul sec al ploii - au devenit cântec nesfârşit. Iar tu... te ghemuiai la pieptul meu, zgribulită precum un pui de pisica ud, ne-nţelegând acordurile."




sursa foto: Google