E vizibil sau nu... treaba-i că disprețuiesc oamenii care iau ideile și le înghit nemestecate, "adevăruri" date din gură în gură, neverificate și necontestate timp de mii de ani. Habotnicii. Persoane la care te uiți, prin care te uiți... și nu vezi nimic, ființe pustii și uscate asemeni unui deșert, care ar înghiți "apa" cărată de un om... doar pentru a o evapora, respinge.
Răspunsurile... răspunsurile date de alții n-au avut și nu vor avea vreodată însemnătate, dacă nu ești tucel care și-a pus întrebările. Abia în momentul în care găsești curajul să-ți pui întrebări, să pui sub semnul întrebării lucruri la care mulți alții pretind c-au găsit răspunsuri... abia atunci începi să-mi câștigi simpatia.
Mi-aduc aminte că la un moment dat în viață (undeva prin anii '90)... doream să port medalioane, pandantive "cât mai originale", cât mai rare; căutam simboluri și reprezentări sofisticate ale ideilor mele, mai mult de atât, îmi cream modelele și-mi făceam "bijuteriile" singur. Piele, lemn, metal, materiale textile vopsite sau nu... eh, nu mai contează. Simboluri, mână sigură, idei - din partea mea... si ceva admirație din partea celor care mă vedeau purtându-le. Da, este importantă lucrătura, pentru că stilul(?)... contează și el.
Astăzi însă? M-aș mulțumi cu un semn. Un simplu semn. Cel de întrebare.
"... căci dacă tu ai fi pădurea, ți-aș asculta freamătul o viață întreagă."
Doar îmbrățișarea tandră a singurătații ne ajută să regăsim acea voce care pare să vină de undeva din spatele capului... Șoptită, ca într-un vis colorat, ne spune încotro s-o luăm pentru a atinge încă o dată fragilitatea echilibrului, stând într-un picior...
... am plutit printre gânduri într-o zi ușor răcoroasă în care nările mi-au fost gâdilate cu miros de pământ ud, și-n care copacii mi-au mângâiat tâmplele cu prospețimea unor petale mici. Un salut crud, simplu, și blând - al naturii... pe care uneori simt că nu-l merit. Și-am realizat într-un târziu... că într-o inerție prelungită nu poți decât să găsești suferință, o moarte lentă și agonizantă.
Zilele astea am discutat cu cineva despre relații de genul "noi doi și-o umbrelă". Și-am spus că nu concep să locuiesc împreună cu o femeie - zi de zi, în aceeași casă, pentru anii care mi-au rămas de trăit. Sincer... mi se pare anapoda să fac asta, atât timp cât simt nevoia să plonjez în propriile-mi adâncuri și să mă întorc cu câte o "pietricică colorată". Dacă ar fi să mă-ntrebe cineva... chiar n-aș putea să stau în fiecare zi bot în bot cu femeia, doar pentru că așa vede cam toată lumea ideea de relație "serioasă" și "standard". Am stat și m-am întrebat: "cum dracu ar putea să mi se facă dor de o tipă, dacă ea e mereu prezentă?". Nu mă îndoiesc de existența acelui dor care intervine la câteva ore de la plecarea la serviciu a consoartei... dar... hmm... chestia aia poate fi foarte bine confundată cu obișnuința. Și obișnuința e dracu' gol într-o relație. Mai exact... ucide relația. O văd și am văzut-o de prea multe ori în jurul meu. Oamenii ajung să spună: "băi, eh, păi... e bine... e bine și așa". Și de fapt toată treaba se transformă într-o conviețuire mai mult sau mai puțin pașnică care se rezumă la a fi... acceptabilă. "E acceptabil... ah, deci mă obișnuiesc."
Mi-am dat seama cu mult timp în urmă că oamenii de fapt aleargă disperați după stagnare, și nu după evoluție - chiar dacă cea din urmă e mai bună. Nu, frate... lumea aleargă după... 'stat'... un 'stat' cât mai confortabil în prezența celuilalt, care să facă singurătatea să se transforme în 'singurătate în doi'. Mai plăcut, mai distractiv, mai... acceptabil.
Dorința de a supraviețui cu orice preț împreună cu teama și dorința de-a avea - au dus oamenii pe niște "culmi" fascinante. Mai exact... "fascinante". Cu " ". Pentru că stau și mă uit prostit la miile de oameni din jurul meu care se cuplează și se mută împreună - doi câte doi, crezând cu tărie că asta le va aduce fericirea.
Ei bine, puișorilor... nu faceți altceva decât să vă alegeți colivia de după care veți trage câte un tril stins din când în când, semn că încă n-ați murit de tot.
Adevăratul echilibru în viziunea mea - vine din dans. Din apropieri și îndepărtări. Din "mi-a fost un dor nebun de tine" și "simt nevoia să fiu cu mine însumi". Din "hai să mergem la o bere cu gașca", "merg cu fetele la o cafea" și "mă duc la o bere cu băieții".
... pentru că altfel lucrurile sunt precum plimbarea pe o șosea cu înclinația de... 0 grade. Nimic nu coboară, dar nici nu urcă.
Și mă întreb: "vede cineva asemănarea?".
Călătorie - căsătorie.
Ceva îmi sună pe aproape...
... și nu pot să înteleg... cum de cei mai mulți preferă pustietatea plată a deșertului în care găsesc mai mult imagini tremurânde - decât oaze și diamante.
În fond... toată "călătoria" asta este... sau ar trebui să fie... precum căutarea pietrelor semi-prețioase pe un munte. Sau a altor chestii. Te îndepartezi de partener doar pentru a reveni mai târziu lângă el - ținând în mână un "cristal", o "floare", un "gândăcel". Orice. Pentru fiecare dintre cei doi muntele are valențe diferite, iar bogățiile pe care le descoperă unul e posibil să nu le descopere celălalt... și viceversa.
