Adevaruri in lumina murdara

N-am să scriu în dimineața asta prea mult. De ce? Pentru că articolul căruia îi voi da share spune destule, și le spune bine. Treaba asta e pentru naivii care cred mizeriile de la posturile TV controlate politic.
Cititi AICI... și puneți-vă întrebări.

Nu puneți botul la toate căcaturile de la televizor...

Întrebări și răspunsuri

E vizibil sau nu... treaba-i că disprețuiesc oamenii care iau ideile și le înghit nemestecate, "adevăruri" date din gură în gură, neverificate și necontestate timp de mii de ani. Habotnicii. Persoane la care te uiți, prin care te uiți... și nu vezi nimic, ființe pustii și uscate asemeni unui deșert, care ar înghiți "apa" cărată de un om... doar pentru a o evapora, respinge.
Răspunsurile... răspunsurile date de alții n-au avut și nu vor avea vreodată însemnătate, dacă nu ești tu cel care și-a pus întrebările. Abia în momentul în care găsești curajul să-ți pui întrebări, să pui sub semnul întrebării lucruri la care mulți alții pretind c-au găsit răspunsuri... abia atunci începi să-mi câștigi simpatia.
Mi-aduc aminte că la un moment dat în viață (undeva prin anii '90)... doream să port medalioane, pandantive "cât mai originale", cât mai rare; căutam simboluri și reprezentări sofisticate ale ideilor mele, mai mult de atât, îmi cream modelele și-mi făceam "bijuteriile" singur. Piele, lemn, metal, materiale textile vopsite sau nu... eh, nu mai contează. Simboluri, mână sigură, idei - din partea mea... si ceva admirație din partea celor care mă vedeau purtându-le. Da, este importantă lucrătura, pentru că stilul(?)... contează și el.

Astăzi însă? M-aș mulțumi cu un semn. Un simplu semn. Cel de întrebare.

sursa citatului: aici

Utile (2)

sursa: aici

De facto & de jure

No bine... hai s-o luăm de la un capăt.
Din câte îmi aduc aminte... parcă mi-am exprimat nedumerirea cândva - în privinţa modului în care sunt construite autobuzele ISUZU, cele care circulă pe la noi. Alea albe. Adică... alea... care sunt făcute de japonezi pentru oameni de dimensiunile unor... chinezi. Nu, nu-s făcute pentru mine. Pentru că nu, eu nu-s chinez. Oi fi având ceva mutră de asiatic, dar sunt îndeajuns de lat în spate încât să nu încap bine pe un loc din autobuzele alea. Dacă e să mă aşez lângă cineva într-un autobuz de genul,"morţii lor de chinezi" e înjurătura care-mi vine automat în minte - pentru că atunci când eşti mai bine făcut şi stai pe un loc de genul - trebuie sa adopţi "poziţia virginului". Iar m-am luat de ăştia mici şi galbeni... şi de data asta n-au nici o vină, nu mai scrie "Made In China". Mititeii...
Am încercat să-mi dau seama cărui om normal la cap i-ar plăcea să meargă cu un autobuz suficient de înalt ca să rupă crengile copacilor de pe marginile străzilor, dar care pe interior e făcut în mod clar pentru oameni scunzi. Pentru că odată ajuns în "minunea tehnologică", realizezi că între capul tău şi plafon nu e o distanţă foarte mare. O, nu, asta n-ar fi deloc o problemă, dacă "arca" n-ar avea nişte suspensii care te transformă într-un shaker uman, amestecându-ţi mâncarea din stomac... şi ideile din cap, în timp ce trece victorioasă peste gropile... pe care le evită primarii. N-am cunoscut nici un "highlander" până acum, şi nu credeam c-am să spun vreodată (la modul serios), dar... "WATCH YOUR HEAD". Mai ales dacă faceţi greseala să staţi prea multă vreme în picioare pe lângă locurile din spate, unde atingerea plafonului cu capul e un lucru cât se poate de realizabil. Aşa, ca de încheiere... Pentru gălăţenii iubitori de fenomene  cu iz astronomic... cea mai spectaculoasă fază e aia de la ora 23, când huruitul ameninţător  al unui ISUZU strâmb ce se clatină precum barca pe valuri de furtună - anunţă intrarea în hiperspaţiu. Chestie care nu se întâmplă niciodată şi care... mie, cel puţin... îmi provoacă o mare tristeţe.


Un alt lucru pe care nu-l înţeleg vis-a-vis de ideea de spaţiu... este faza cu WC-ul. Cu bazinul de la WC, mai exact. Dacă n-aş şti că "instalator sanitar" e o meserie practicată la modul general - de bărbaţi... şi că designul chestiilor tehnice e făcut în mare parte... tot de bărbaţi, atunci nu m-ar enerva aspectul atât de mult. Cum poţi ca designer... să creezi un bazin care e atât de lat, încât nu poţi să rezemi capacul&colacul de el? Pe partea cealaltă... cum dracu poţi să fii instalator şi să montezi treburile respective... în ciuda p*lii? Păi... fraţilor... voi nu vă duceţi la budă să vă goliţi vezicile? Îmi imaginez că da. Păi... acum stau şi mă întreb... bă, da' voi nu trebuie să ridicaţi capacul? Ori aveţi  copaci în baie... la care ridicaţi piciorul, însemnaţi locul? Pfff...
Adică... să dea dracu dacă pot să înţeleg. Am vizitat tot felul de "bude" până acum. Care mai de care... una avea capac roşu, una capac negru, alb, roz, albastru "din ăla"... etc. Cui dracu îi pasă de culoare, în cele din urmă? Important e că te chinui, şi-l ridici. Şi nu stă, frate. Îl împingi, îl loveşti de bazin, şi tot nu stă. Şi dacă - prin cine ştie ce minune ai reuşit să-l faci să stea nemişcat pe la 90 de grade cu WC-ul... te apuci de treabă. Şi îţi spui "poate stă nenorocirea dracului neclintită măcar un minut". Ei bine, uneori capacul şi colacul sunt făcute din nişte materiale nu grele, ci foarte grele. Şi dense. Şi... colac peste pupăză... nu stau locului. Îţi vin exact peste "sculă", şi asta exact în momentul în care simţi "puterea din spatele jetului". La dracu... ăla e unul dintre momentele în care te feliciţi pentru reflexele bune pe care le ai. O, daa...
Şi dacă nu le ai? Well... then you're pretty much fucked.
Yes...

Have a nice day.


:)

Întrebare

Acum... pe bune...
Se pare că multe femei care visează la p*la calului din vârful dealului... ori n-au auzit  de exerciţiile Kegel, ori dacă ştiu de ele - sunt prea comode ca să le practice.



sursa: Randomly Funny $tuff

I am in love with myself - facebook shit

E un lucru pe care nu-l înţeleg...
Mai toată lumea foloseşte Facebook în ziua de azi. Ieri a fost Myspace-ul... alaltăieri a fost Hi5-ul... Ok... toate bune şi frumoae până aici.
Ce nu înţeleg... e asta: dai like la ce postezi. Păi... e clar deja... că dacă ai postat ceva, îţi şi place. Dacă nu-ţi plăcea, nu puneai dracu' treaba/link-ul/ideea... acolo. Deja oamenii văd că ai pus ceva nou "pe zid". Mi se pare şi mai ridicolă faza, când postarea trimite "prietenul" de "fb" către o chestie scrisă de tine. Păi (iarăşi), frate(!)... dacă nu-ţi plăcea/ nu-ţi ieşea nimic din chestia aia, n-o mai scriai. Chiar e necesar să ne arăţi cât de mult te iubeşti singur/ă ? Care-i ideea? Eşti prea singur/ă... nu-ţi dă lumea suficientă atenţie... sau nu te mulţumeşti cu cea pe care o primeşti?
Poate să-mi explice şi mie, cineva?

Un' te duci? La dracu. Vii si tu?

Zilele trec, şi mă întâlnesc cu fel şi fel de oameni, care odată ajunşi faţă 'n faţă cu mine, mă seacă cu întrebări - vor să afle ce  mai e cu mine şi cu viaţa mea. Nu că le-ar păsa multora - dintre toţi, doar câţiva - îi număr pe degete, şi de multe ori... de la o mână - dau un amărât de apel, să mă întrebe ce mai fac şi dacă mai respir.
Şi-mi aduc aminte de o cugetare...
"Fake friends are like shadows: always near you at your brightest moments, but nowhere to be seen at your darkest hour."  Am eu ce am cu zicalele şi alte alea...
Dar pe respectivii nici măcar prieteni falşi nu-i poţi numi... pentru că n-au fost niciodată aproape. Dar... de ce să nu se bage şi ei în seamă?...
Nu în ultimul rând, mulţi întreabă doar ca să-ţi arate că au cu ce să se laude. Şi treaba asta îmi provoacă o greaţă subtilă, aşa.

Sunt de-a dreptul "copleşit" de atâta "atenţie". În câteva secunde plouă cu întrebări, şi dracu' - n-am umbrelă la mine. Ce-am mai făcut, pe unde mai lucrez (...păi, cine ştie, dacă am nevoie de tine...), ce mai fac părinţii - mama, tata (deşi unii n-au absolut nici o treaba cu ei, iar alţii ştiu prea bine că n-am nici o treabă cu al doilea), dacă m-am căsătorit şi mi-am găsit "şi eu" o fată, şi n-am făcut vreun pui de om, mic şi urlător.
Ăăă... nu. "A... tu vrei să mai copilăreşti, aşa... "
Nu. Nu kinderi care să-mi strice somnul, pe motiv că "las şi eu ceva în urmă, pe lumea asta", nu "fete" - cu mintea'n curul pe care nu şi-l găsesc nici dacă-l caută cu amândouă mâinile, nu căsătorie - unde trebuie să-mi presez sentimentele între o bucată de carton şi o ştampilă, şi nu, n-am job, pentru că sar brusc de pe fix - atunci când oamenii îşi închipuie că patron e acelaşi lucru cu faraon, şi angajat e acelaşi lucru cu sclav. Şi unul dintre puţinele lucruri care mă amuză - e faţa celui care îmi pune întrebările, când îi spun că ultimul care a încercat să joace faraon cu mine, şi-a dat seama în timp util că e la un pas de oase rupte şi-un cap spart, şi i-au trecut aerele instant. "Băi da' rău mai eşti". Serios? Eu spun că-s normal. Anormal eşti tu, pentru că accepţi mizerii şi pleci capul. "Da, mă... dar trebuie să supravieţuim, ce facem acum, tu nu vezi cum e lumea asta în care trăim?..." Ei lasă de supravieţuieşte tu. Pe tine te-a mâncat în cur să faci plozi, şi să te însori/măriţi, să ai casă, maşină, plasmă şi frigider în rate... acum ţine capul în pământ, şi întreabă-te dacă trebuie să plăteşti penalizări pentru c-ai tras un pârţ în Centru.
Capul plecat, sabia nu-l taie... dar nici soarele nu-l vede.

"Lasă, că ai să te linişteşti şi tu", mai încearcă unii. Păi, frăţie... dacă n-am făcut-o până la ora asta, înseamnă că ştiu eu ce ştiu. Şi ghici ce... nu "mai copilăresc, aşa..."
Despre unele lucruri pe lumea asta pot spune ceva - că a devenit mai important să nu le faci, decât să le faci. Mulţi nu relizează. Roata s-a întors, se pare. Iar eu?... Îmi văd de drum.

Toată lumea e curioasă ce-am făcut, ce cale am ales în viaţă, şi "ce-am realizat".
Cum spunea un personaj din cărţile lui Karl May?  
"Vin din 'colo, şi merg încolo."

 sursa foto: Google, http://patchstop.com/index.php?l=product_detail&p=926

Questions and answers

 Să te ating cu privirea, e să te ascult. Dacă inima mea ar fi o peşteră, ecoul tău s-ar rostogoli fermecat în valuri colorate de lumină, peste sculpturile neînţelese ale apelor. Căci îmi vorbeşti fără cuvinte, şi mă atingi, fără sa-ţi mişti buzele. Şi-ncerc... să-mi amintesc...
Nu... nimeni nu a coborât atât de adânc... în fântâna apei mele.

E noapte... Într-o joacă sâcâitoare, portocaliul unei raze de lumină se luptă cu Luna, pentru a-şi face loc pe  chipul meu. Şi fiecare cuvânt pe care l-ai descătuşat din vechimea suferinţelor, îmi trimite valuri de durere, pe lacul sufletului. Faţa îmi încremeneşte, şi doar ochii îţi pot spune - că acum ştiu, şi cât de mult îmi doresc să fi fost lângă tine, "atunci". Însă privirea ta îmi ocoleşte genele, aruncând săgeţi în naltul cerului, spre stele neştiute...
...şi îmi petrec  timpul, dorind ca într-o zi să mă priveşti, senină.

... de ce...
... pentru că muzica ta îmi trezeşte viaţă, în vene. Şi dans, în suflet. Îmi dă sens şi putere, iar fără ea... nu sunt decât materie crudă, statuie stranie, şi rece. 



sursa foto: ideoda