Refuz

A fost o vreme când am gustat din teamă. Mai exact... tuturor le era teamă - pentru că așa erau vremurile, așa erau oamenii de lângă tine... și așa erai învățat să trăiești. Comunismul a avut un punct foarte mare în comun cu religia. Teama. Ha... și când te gândești că o dogmă cumva o excludea pe cealaltă...
Teama. Da. Când te naști într-o țară comunistă... teama nu trebuie decât s-o alimentezi, periodic. Însă când te naști într-o țară în care comunismul se îmbină cu ortodoxia... rețeta e completă. Adică ai toate șansele să devii un distrus. Sau... ai toate șansele să te dezvolți. Greu de crezut, însă te poți dezvolta într-un cadru în care tuturor le le teamă, în care ție însuți îți este teamă. Nu asta e definiția curajului, în cele din urmă? Să-ți învingi teama? Teama că te toarnă colegul pentru c-ai spus că vrei să arunci școala comuniștilor în aer... Teama că părinții vor păți ceva pe tema asta. Teama de-ai răspunde unuia mai mare și mai bine hrănit decât tine în timp ce ții capul sus, chiar dacă știi că ai șanse mari să ți-o iei. Teama că "te bate dumnezeu", deși nu-ți aduci aminte să fi cerut și nici să-ți fi dat vreodată acordul să fii botezat de un preot ortodox. Teama de moarte, pentru c-ai fost învățat că moartea e ceva rău.

... teama că vei fi privit aiurea pentru că gândești...

Comunismul...
Vocea nu-ți era decât o șoaptă, iar privirea - atunci când deschideai gura să-ți spui crezurile - era doar o căutătură de animal hăituit, licărul stins al unui foc dornic să pârjolească toate stavilele ce-i erau puse în cale. M-am "bucurat" de atmosfera asta până pe la 15 ani, când "democrația" a înlocuit regimul comunist. Și atunci oamenii au schimbat o teamă cu alta. De unde se temeau să-i vorbească de rău pe "iubiții conducători" - acum aveau alte temeri - cine le va veni în loc, cât de corect va fi, dacă nu cumva toată treaba e doar un alt rahat, sau cum spun unii... aceeași Mărie... însă cu altă pălărie. Am schimbat unicul partid pe multe altele, atât de multe încât la puțin timp după apariția lor începusem să mă întreb dacă toată chestia asta  cu "diversitatea" nu era decât o mizerie menită să-i bage pe oameni în ceață. Păi... nu-i așa(?)... ce metodă e mai bună să prostești oamenii proaspăt ieșiți din comunism, decât să-i iei și să-i învârți de colo-colo, dându-le iluzia că sunt liberi și că pot alege?
Mai mult de atât... de unde oamenii se temeau doar de securiști și turnători, au ajuns să  se teamă unii de alții. Și asta s-a accentuat pe măsură ce fiecare a fost "cu a mă-sii".

Adevărul e ăsta: credem că suntem liberi. CREDEM că avem puterea să alegem. În realitate alții trag sforile pentru noi, alții iau hotărârile, alții iau bani în timp ce noi muncim. Un bun exemplu  de lipitoare care suge bani este "statul", "sistemul". Când vrei să înjuri pe cineva pentru că nu-ți merge bine, înjuri "statul". Când ți-e rău, și pe deasupra n-ai bani, nu mergi la spital pentru că te gândești cu teamă că s-ar putea să te întorci mai bolnav decât ai plecat... și ce faci? Evident... înjuri "statul".

Trasând o linie imaginară... din momentul în care bipezii au început să se organizeze în grupuri - și până astăzi... toată treaba s-a bazat pe teamă. Dacă n-au fost războaiele, au fost religiile. Dacă n-au fost nici războaiele și nici religiile, atunci a fost natura. Dacă n-a fost natura, au fost standardele sociale. Și dacă n-au fost standardele sociale, atunci a fost "ceva". Mereu... "ceva", acel "ceva" care să țină ființa umană într-o teamă și într-un stress continuu. Și în timp... omul a uitat să gândească pentru sine. Privind dintr-un oarecare unghi... la ora asta nu mai e mare diferență între "om" și "animal". Nu, nu e vorba despre apropierea omului de natură. Și nu, nu e... întoarcerea omului la origini.
E vorba despre asuprirea omului de către om. Lucru făcut într-un stil mult mai subtil decât cel folosit acum câteva sute de ani, de exemplu.
Un alt exemplu - mall-urile, aceste minuni care promovează grotescul la prețul de "ț" lei și 99 de căc*ței.
Urăsc să le aud reclamele. Și din câte-mi aduc aminte... acum douăzeci și ceva de ani românul chiar  nu simțea nevoia să-și ticsească frigiderul cu tot felul de tâmpenii. Oamenii aveau cât le trebuia în cămări și frigidere, și nimeni nu se mai plângea și nu mai murea de foame. Da.  Lucrul ăsta cu strânsul și cumpăratul "la cărucior" în loc de "la coș" a devenit un obicei tâmpit la puțin timp după ce s-a ridicat primul mall pe teritoriul țării.
Cumva... mă bucur că la noi au început să se folosească metodele pentru îndobitocirea populației abia după anii '90. Pentru că spre deosebire de alții - care s-au "bucurat" mai mult timp de strategii de control ale maselor  -  noi nu suntem chiar adormiți. Atât timp cât mai avem personalitate și esență... mai există o speranță. Ideea e să refuzăm ceea ce ni se dă, acea "hrană" care ne transformă în animale de sacrificiu ce se învârt în interiorul unei ferme uriașe.

Ideea e să nu plecăm capetele. Ideea e să refuzăm a trăi în teama generată de un sistem corupt. Ideea e să refuzăm a mai da bani la biserică, și asta pe motive practice. Ideea este să refuzăm să credem în fantome pentru că lumea din jur crede în ele; da, ideea e să refuzăm să trăim cu teama că un moșneag bărbos care trage pârțuri mitice prin ceruri ne va trimite la dracu'n praznic dacă refuzăm să-l acceptăm pe el sau pe fii-su. Ideea e să refuzăm așteptarea, căzutul din cer,  "voia lui Dumnezeu".

Ideea e să îmbrățișăm gândul că putem să facem singuri, prin propriile forțe.



Am mai spus candva...
... capul plecat... sabia nu-l taie...
... dar nici soarele nu-l vede.

Teama de a spune "NU"

Îmi "place" cum oamenii şi-au stabilit standardele. Limitele. Pereţii. Da, pereţii ăia între care se mişcă, şi de care mai dau câte un cap, aşa, de control.
Există o mulţime de lucruri pe lumea asta ridicate la rang de "standarde".

Normal.

Un cuvânt care-şi pierde din însemnătate pe măsură ce omenirea "evoluează". "Normalul" a atins secolul XXI, precum un artist care se îndreaptă spre şevalet având pe vârful pensulei... silă. Indiferenţă. Egoism. Şi ce a ieşit... este o pictură grotească, în care lucrurile se schimbă pe măsură ce le priveşti. Aruncând un ochi dintr-un anumit unghi... la un moment dat îţi dai seama că penelul este cel corupt de pânză, şi nu invers.
Pânza a rămas aceeaşi. Da. Şi nu. Efectul se transformă în cauză, şi viceversa. Şi culoarea viciului e cea care se plimbă pe mâna pictorului, pătrunzându-i porii.

Standarde.

Unul dintre ele este frica. Da, frica e un standard. Dacă ţi-e frică ţie, mi se face şi mie frică, ni se face tuturor frică. Dacă mai multor oameni le este frică, atunci e de naşpa. Nasol. Drace...e nasol tare.
Şi ţi-e frică...
Frică de necunoscut, de "foc", frică de pedepse, de eterna damnare. Frică de privirea celuilalt (care e determinat şi sigur pe el în credinţa lui), atunci când ai vrea să-i spui că nu crezi şi nu ţi-e teamă. E frica de a fi marginalizat de o societate bolnavă, în care unul dintre lucrurile aflate la mare preţ e capacitatea de adaptare, aceeaşi adaptare care îi face pe oameni să se aplece mult prea mult asupra propriilor probleme, devenind nepăsători la problemele altora. Acelaşi lucru care îi transformă în hiene - a căror duhoare n-o simţi decât atunci când le laşi să se apropie prea mult - sub mirajul unui zâmbet mieros. Acelaşi lucru pe care-l vezi la un virus, capabil de "n" mutaţii. Fără zâmbet, de data asta.

Standard - e rămânerea în labirintul pe care ni l-au creat alţii, cu mult timp înainte de-a ne fi născut, care au pretins că ştiu răspunsurile pentru ca noi să nu ne mai punem... întrebările. Prea puţini sparg "cutia", mult prea puţini rup rândurile, lăsându-se mânaţi de dorinţa de a afla ce e dincolo de "perete".

Creştinism.

Un alt standard. Unde voiam să ajung. Băgatul pe gât a creştinismului, din primele zile de viaţă. Acum... pe bune... îşi aduce aminte cineva să-şi fi dat consimţământul, atunci când a fost botezat?  Să fi spus vreunul "da... frate, vreau să fiu creştin... băi, da' vreau asta de nu mai pot să respir, nu altfel."?
"Pune-mă să mă ploconesc, să fiu umil şi să pup cruci, să dau bani la popi, că ei sunt prea-sfinţi".
Ăăă... Nu. Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta. Mai toată lumea pe care o cunosc a acceptat... şi înghiţit. Treaba e precum "doftoria" aia de-ţi este băgată pe gât, cu linguriţa. Numai că... treabă curioasă... la faza asta n-ai nici o boală. Dar... eh... asta e, las-o aşa. Păi... dacă spune lumea ceva? Dacă mă bate Dumnezeu?
Păi... dacă iau un kinder, şi-l învăţ din primii ani de viaţă, că sub patul lui e un monstru hidos, care-l muşcă de picioare dacă nu-i cuminte... dracul o să fie terorizat. Până într-o zi... când din "întâmplare" se împiedică şi cade. Sau... mai bine pentru el, îşi ia inima-n dinţi. Şi se uită. Şi... nimic. Nimeni. Nu-i nici un monstru. Nu-i "bau-bau". Sunt doar câteva scame, şi eventual un gândăcel mic şi rău, care roade parchetul.

Nu există "dacă te afli aici, înseamnă că trebuia să fii creştin". Pentru că asta-i o mare tâmpenie. Te afli aici pentru că da... ai ceva de făcut. E ceva pe lumea asta numai al tău, la care eşti bun, modul tău personal de a străluci şi radia lumină.  Însă calea pe care ajungi să-ţi împlineşti misiunea e precum o autostradă cu mai multe benzi şi ramificaţii. Poţi s-o iei la dreapta, poţi să alegi stânga... tot acolo ajungi. Toată treaba e să n-o iei înapoi, nu de alta dar... provoci dezastru-n "trafic".

Din punctul meu de vedere, omul ar trebui să-şi aleagă religia la o vârstă matură, dacă e să creadă că i se potriveşte vreuna. Să fie crescut  cu un set de reguli de bun simţ şi să-i fie dezvoltată de copil capacitatea de a discerne binele de rău. Etic.  Moral. Şi de ce nu... util. Ce-i asta? O furnică. La ce-i bună? Păi... curăţă pâmântul de mizerii. O laşi să trăiască.

Ce-i ăla? Un ţânţar. Pişcă? Răspândeşte boli? Omoară-l.

Dogmă. Manipulare. Teamă. Ăăă... nu. Hai să mai schimbăm "reţeta". Pe "ingredientele" astea s-a mers mii de ani. Nu asta-i calea.  Nu crezutul în fantome şi temeri ne elevează, ci în propria persoană. În propriile forţe. Nu aşteptatul unui cadou din cer ne face fericiţi, ci realizarea lucrurilor cu propriul cap şi propriile mâini.
Eu zic să lăsăm prostiile... şi aşteptarea asta fără rost. În sensul că păcatele ne vor fi iertate. În sensul că cineva se va sacrifica pentru noi. Să fim mai buni şi să reparăm răul făcut, pentru că ăsta e drumul, dacă vrem să evoluăm, dracu'. Şi mai ales... să lăsăm teama. Teama că nu merităm, că nu suntem suficient de buni şi că nu vom fi niciodată. Teama că nu voi fi acceptaţi. Am s-o spun. N-avem nevoie de zei. Pentru că... omul sfinţeşte locul.
Da.

Dacă ai ajuns pe aici şi ce ai citit te oripilează, trage aer în piept şi găseşte puterea de a-ţi pune întrebări. În timp vor veni şi răspunsurile. Şi dacă nu-ţi place ce-am scris, hai să-ţi spun o treabă. E democraţie.

"God is the immemorial refuge of the incompetent, the helpless, the miserable. They find not only sanctuary in His arms, but also a kind of superiority, soothing to their macerated egos; He will set them above their betters."
H. L. Mencken



surse foto: http://bayharborbutcher.wordpress.com/2009/08/27/nietzsche-mosquitos-y-dexter/
                 http://en.wikipedia.org/wiki/Ant

Puls

Ştiu... că avem ceva bun în noi, ca specie. Cred cu tărie asta, chiar dacă am şase miliarde şi cinci sute de milioane de... contra-argumente. Îmi place să cred... că într-o zi vom reuşi să ne rupem barierele, şi că vom putea să ne împingem limitele atât de sus, încât să putem fi numiţi... Creatori.

Cei mai mulţi încă oscilează, undeva, pe distanţa dintre egoism şi prietenie, sau pe cea dintre egoism, teamă şi iubire. Şi de regulă oamenii aleg egoismul, din răutate, sau din teamă, mai mult sau mai puţin conştient, uitând de acel principiu frumos şi simplu de funcţionare al vieţii, potrivit căruia dacă dai înapoi ceea ce primeşti, vei primi mai mult. Însă teama... precum radiaţiile uraniului, ne pătrunde şi ne otrăveşte, ea este cea care ne ucide spiritul, care ne micşorează, şi ne distruge măreţia.
Într-o lume perfectă, răspunsul la prima rază de încredere pe care ţi-o acordă cineva - ar fi - un alt motiv bun, şi sincer, care să ducă încrederea mai departe, treaptă cu treaptă. În acea lume perfectă, amicul/amica nu ia hotărâri în numele tău, de dragul propriei persoane, ca apoi să-ţi spună cu nonşalanţă, în timp ce-ti aşează o mână moale pe braţ :  "Eu am luat hotărârea asta. Ştiu că am fost egoist/ă, dar aşa am considerat că e bine. E mai bine aşa şi pentru tine, să ştii. Poate vei reuşi să mă ierţi. Crezi că vei ierta pentru asta?"

Într-o lume perfectă... dragostea s-ar întoarce şi ar pleca sub formă de dans, aripi, văluri de mătase parfumată,  fum colorat, şi lumină caldă - care te-ar ridica, învălui, şi care ţi-ar pătrunde sufletul. Într-o lume  perfectă... dragostea sinceră, pură - devine scut, şi sabie, cu care îi protejezi pe cei dragi, până când ajungi la ultimul tău strop de sânge, şi la ultima ta bătaie de inimă. Şi în acel ultim moment de luciditate, când moartea îţi va da târcoale, zămbetul îţi va fi cald, şi sufletul împăcat, pentru că ai ştiut întotdeauna că e mai important să dai... decât să primeşti.
Într-o lume ca a noastră... ei bine...


Da, am s-o spun deschis. Omului... îi este teamă de multe lucruri. Teamă de a nu fi rănit, înşelat, abandonat. Îi este teamă de propria măreţie, şi asta în asemenea măsură, încât e în stare să pornească războaie, numai să nu fie pus să-şi îmbrăţişeze laturile bune, pentru că i se par "palide", sau sunt semne de... "slăbiciune". Însă acolo unde alţii văd slăbiciune, în ideea de "bine", eu văd putere. Acolo unde alţii văd doar întuneric şi disperare, şi se chircesc înfricoşaţi, atingând pământul rece al nopţii, eu văd lumina stelelor şi a Lunii, şi stau drept, cu pieptul înainte, pentru că eu însumi sunt lumină, şi viaţă.

Şi radiez, căci sunt acel far alb şi înalt, ce risipeşte întunericul din jur, ca tu să vezi drumul pe care păseşti, îmbrăţişată de lumină. Sunt explozie stelară, încălzind fărâma de timp ce ne-a rămas. Şi dacă lumina pe care o am, e prea puternică, nu te îndepărta. Doar închide ochii... şi dansează cu mine.