Mă bucur pentru tine!

Mulți dintre noi avem/am avut de-a face cu oameni religioși sau care pretind că sunt religioși - cunoscuții, vecinii, șefii, politicienii sau chiar unii amici sunt religioși, mai mult de-atât, uh... rudele sunt religioase. La naiba, până și iubita poate fi religioasă.
... minunat...
Aștia-s oamenii ce merg deloc, mai rar (sau mai des) la biserică, oameni care scriu (sau nu) acatiste / blesteme, care citesc cărți de rugăciuni și care postesc zile întregi, iar după aceea se împărtășesc unui fățarnic îmbrăcat în straie bisericești, unul din ăla care abuzează copii, care ia de la toți și nu dă nimic nimănui (nici măcar săracilor), care merge la curve, etc, etc...

Da, credinciosule. Atunci când ești mai slab de înger, faptul că ești înconjurat de-atâta "pietate" îți așterne un văl peste ochii minții și te face să crezi despre lume că e minunată, iar câinii sar nestingheriți și cu încetinitorul prin iarbă, cu covrigi în coadă. Mai mult de atât, poți fi chiar  tentat să faci lucrul pe care-l fac "frații" și "surorile" întru credință și obiceiuri, cu fervoare - adică să-ncerci să le bagi pe gât 'necredincioșilor' dogma religioasă trecută prin propria-ți prismă, mică și deformată, care amestecă culorile și te face să crezi că Pământul e un loc bun și plat, vechi de 6000 de ani. Cu alte cuvinte... arde tot ce-i în jurul tău pentru că ești prea slab și prea prost, și nu știi să-ți stăpânești... focul.
Am întâlnit oameni care nu fac asta, oameni care își țin credința pentru suflețelele lor și nu-i agresează mental pe alții. Dar... pe ei îi pot număra pe degete.

Studiind oamenii de-a lungul timpului (să zicem mai bine de 25 ani de studiu din aproape 40) - am ajuns să cred că dogma religioasă are ceva legături cu maimuțăreala; oamenii dau fericiți  de la unul la celălalt această "chestie" plină de găuri și cunoștințe limitate/eronate, care pe deasupra mai sunt și contradictorii; în același timp  își insuflă unul altuia temeri legate de-o pedeapsă nesfârșită într-un loc terifiant. Mecanismul e simplu, de asta a avut (și are) atât succes.

Nu-i poți insufla celui de lângă tine un sentiment puternic de fericire pentru că tu ești fericit, sentimentul în sine este - dacă nu revoltător, măcar insignifiant (ori chiar steril) pentru un exemplar aparținând unei specii care din cele mai vechi timpuri a fost... egoistă și violentă. Iar aici e valabilă și viceversa.
Hai s-o dăm pe bune. Câți dintre voi se pot uita la un om fericit pentru că are ceva ce voi n-aveți, și în loc să-l pizmuiască - să fie fericiți pentru el?
... sau măcar bucuroși?
Nu, asta nu prea merge. În schimb îi poți insufla omului de lângă tine credințe nefondate și temeri. De ce? Pentru că "prind mai bine" în fondul psihic uman. Teama, groaza, frica de singurătate în suferință, vârtejul creat de combinarea nesiguranței derivată din lipsa de înțelegere - cu spaima dată de siguranța unui iad fierbinte și etern... toate astea și multe altele au ținut oamenii în frâie, mii de ani.
Și pe cât sunt mai cutremurătoare și mai incredibile poveștile, pe-atât de repede prostul "pune botul".

A spus cineva (George Carlin) ceva de genul: "Spune-le oamenilor că există acolo, în cer, un om invizibil care a creat totul, și ei te vor crede. Spune-le ca vopseaua e proaspătă, și vor atinge peretele ca să se convingă".

Aș scrie, aș scrie mult și-aș da-o în texte grele pline de "har", dar știu că se poate foarte bine și fără din astea. Știu că nu trebuie să folosesc o formă alambicată și cuvinte alese, pentru a spune adevăruri simple, și nu-i așa(?) adevărurile sunt de cele mai multe ori... simple.
În timp ce seriozitatea își are rolul ei, se-ntâmplă pe alocuri ca un simplu bobârnac peste nas să trezească mai bine decât o palmă peste față.

Deci...
Aud/citesc câte o chestie de genul "am să mă rog pentru el/tine". Da. E una dintre chestiile care-mi ridică părul pe spate.
... și după ce stau și reflect ceva timp asupra problemei,  îmi dau seama că  Don Baker are dreptate.
"Prayer is like masturbation. It feels good to the person doing it, and does nothing for the person they're thinking about"
 (Rugăciunea este precum masturbarea. E plăcută pentru persoana care o practică, și nu face nimic pentru persoana căreia îi este adresată/la care aceasta se gândește)

Trebuie să spun că rar auzi un bărbat spunându-ți așa ceva, că se va ruga pentru tine. Tâmpenii de genul le auzi de regulă de la femei. Un bărbat nu se cacă pe el cu "am să mă rog pentru tine". Un bărbat pune mâna și te-ajută... sau îți spune în față "marș mă, du-te'n  p*la mea". Sau "se dă la fund".
... și sincer e de preferat una dintre reacțiile de mai sus - în locul unei speranțe bolnave generată de un credincios prea leneș și prea fricos pentru a ajuta "pe bune". Pentru că a ajuta înseamnă să te implici, să depui efort. Punct.

 Acum... stau și mă-ntreb...
... cât timp le trebuie credincioșilor ca să realizeze asta? O zi? Un an? Zece ani?
O viață?

Pentru că... dacă tot vorbim de masturbare, haideți, faceți-o pe bune, cu bilute (sau  fără), cu lubrifiant (sau fără), cu dildo-uri sau fără dildo-uri, cu femei gonflabile (sau bărbați), filme de dragoste, ceară topită, șampanie, adierea vântului, sunetul ploii, zbierete de mâță în călduri, zgomote de tobă spartă, tomberoane descărcate dimineața, sirene de poliție, sateliți căzând, morți zburând, comete, lupi urlând la Lună, efecte speciale ... ce vreți voi. Fiți creativi/e. În felul ăsta... mulți oameni cărora altminteri le-ați fi dedicat rugăciuni, ar fi - dacă nu fericiți, măcar mulțumiți cu gândul c-au participat la ceva plăcut (și mai ales... real) pentru voi.

Scenariu:

- M-am masturbat azi gândindu-mă la tine.
-Uh. Ăă... a fost un orgasm bun?
-Oh, da!
- Mă bucur pentru tine!

_______________________________________________

Aveți capete. Folosiți-le. Puneți totul sub semnul întrebării.

Puls

Ştiu... că avem ceva bun în noi, ca specie. Cred cu tărie asta, chiar dacă am şase miliarde şi cinci sute de milioane de... contra-argumente. Îmi place să cred... că într-o zi vom reuşi să ne rupem barierele, şi că vom putea să ne împingem limitele atât de sus, încât să putem fi numiţi... Creatori.

Cei mai mulţi încă oscilează, undeva, pe distanţa dintre egoism şi prietenie, sau pe cea dintre egoism, teamă şi iubire. Şi de regulă oamenii aleg egoismul, din răutate, sau din teamă, mai mult sau mai puţin conştient, uitând de acel principiu frumos şi simplu de funcţionare al vieţii, potrivit căruia dacă dai înapoi ceea ce primeşti, vei primi mai mult. Însă teama... precum radiaţiile uraniului, ne pătrunde şi ne otrăveşte, ea este cea care ne ucide spiritul, care ne micşorează, şi ne distruge măreţia.
Într-o lume perfectă, răspunsul la prima rază de încredere pe care ţi-o acordă cineva - ar fi - un alt motiv bun, şi sincer, care să ducă încrederea mai departe, treaptă cu treaptă. În acea lume perfectă, amicul/amica nu ia hotărâri în numele tău, de dragul propriei persoane, ca apoi să-ţi spună cu nonşalanţă, în timp ce-ti aşează o mână moale pe braţ :  "Eu am luat hotărârea asta. Ştiu că am fost egoist/ă, dar aşa am considerat că e bine. E mai bine aşa şi pentru tine, să ştii. Poate vei reuşi să mă ierţi. Crezi că vei ierta pentru asta?"

Într-o lume perfectă... dragostea s-ar întoarce şi ar pleca sub formă de dans, aripi, văluri de mătase parfumată,  fum colorat, şi lumină caldă - care te-ar ridica, învălui, şi care ţi-ar pătrunde sufletul. Într-o lume  perfectă... dragostea sinceră, pură - devine scut, şi sabie, cu care îi protejezi pe cei dragi, până când ajungi la ultimul tău strop de sânge, şi la ultima ta bătaie de inimă. Şi în acel ultim moment de luciditate, când moartea îţi va da târcoale, zămbetul îţi va fi cald, şi sufletul împăcat, pentru că ai ştiut întotdeauna că e mai important să dai... decât să primeşti.
Într-o lume ca a noastră... ei bine...


Da, am s-o spun deschis. Omului... îi este teamă de multe lucruri. Teamă de a nu fi rănit, înşelat, abandonat. Îi este teamă de propria măreţie, şi asta în asemenea măsură, încât e în stare să pornească războaie, numai să nu fie pus să-şi îmbrăţişeze laturile bune, pentru că i se par "palide", sau sunt semne de... "slăbiciune". Însă acolo unde alţii văd slăbiciune, în ideea de "bine", eu văd putere. Acolo unde alţii văd doar întuneric şi disperare, şi se chircesc înfricoşaţi, atingând pământul rece al nopţii, eu văd lumina stelelor şi a Lunii, şi stau drept, cu pieptul înainte, pentru că eu însumi sunt lumină, şi viaţă.

Şi radiez, căci sunt acel far alb şi înalt, ce risipeşte întunericul din jur, ca tu să vezi drumul pe care păseşti, îmbrăţişată de lumină. Sunt explozie stelară, încălzind fărâma de timp ce ne-a rămas. Şi dacă lumina pe care o am, e prea puternică, nu te îndepărta. Doar închide ochii... şi dansează cu mine.