Ca tot fuse ziua imbarligatilor

Sursa: Facebook

Văzut de departe... (I)

Vlăguit, ochiul minții mai aruncă din când în când câte o scurtă privire în poiană. "Ce mulți suntem" își spune, și trage peste el pleoapa obosită.

Da, suntem mulți, și pe măsură ce ne-nmulțim realizăm încet-încet  cât de departe trebuia să fim la ora asta. Sau cât de sus...
E oarecum interesant. Oarecum. Încetineala cu care oamenii realizează greșelile pe care le fac e dată de miile de ani în care nimeni, sau aproape nimeni... n-a făcut nimic; e un fel de paradox dansând strâmb pe marginea unei fâșii de lumină ce străbate pădurea întunecată, prin care trece drumul.
Istoria se repetă, și cu toate astea nimeni nu învață din ea...

Iar acum nu știu... e lumina cea care a devenit mai puternică, sau doar ne-am înmulțit și ne scăldăm toți în aceeași rază, într-un echilibru precar?
Da...

... și astfel... într-un moment de claritate mi-am dat seama că uneori, măcar uneori... trebuie să te opui universului, și că singurul lucru care ne poate salva de la încă o decădere - este autocontrolul, acel lucru pe care oamenii ar trebui să-l cultive din dragoste pentru bine, și nu de dragul aparențelor. Da, stăpânirea de sine. Pentru că suntem flăcări încă, suntem flăcări ce ard neregulat pe toate direcțiile, tinzând să transforme în scrum lucrurile din jur; și suntem lumini, da, suntem lumini ce trec unele prin altele... fără a străluci împreună.
Mult...
... mult prea puțini s-au prins că ideea de a străluci de unul singur înseamnă a răspândi în jur o lumină frumoasă, minunată, dar... rece.

Ca atins de un suflu gentil, dar rece, mi-e teamă. Uneori mi-e teamă... că nu mai aud tunetele crestelor prăvălite de vânturi în ape învolburate, și mă zgribulesc în absența rocilor ce se rupeau cândva cald sub creșterea spiritului uman.

... uneori (desi la alt nivel), totul pare o joacă de copii; întorcându-te în timp... e la fel ca atunci când alergi pe străzi cu prietenii în jurul tău, și-o iei înainte...
... si deodată realizezi... că ești singur...
... întuneric...


Ce știu acum... este că descoperirea "soarelui personal", cum îl numesc eu, se produce într-un moment anume; și că (în ciuda credințelor unora) tocmai întunericul și teama te pot face să găsești forța de care ai nevoie... în tine însuți. Credința în propria-ți ființă... e o mână de licurici frumoși și bezmetici, ce lucesc spre a-ți aduce zâmbetul pe buze, oriunde ai fi, oricât de adâncă ar fi noaptea și oricât de tăios ar fi gâdilatul perfid al vântului...



un zâmbet pentru muză
:)

Canibalismul la hiene

Ca şi când nu ar fi fost de ajuns că ne aflăm în ape mici şi tulburi... mai suntem înconjuraţi şi de hiene -  care de data asta îşi ţin colţii la vedere. Mai mult de atât... au început să se muşte unele pe altele. În văzul lumii. Da, pentru că la vedere au ajuns să fie făcute lucrurile, schimbând standardele şi demolând vieţile celor care au ajuns să fie din ce în ce mai obosiţi, din ce în ce mai puţini, din ce în ce mai dezinteresaţi, şi din ce în ce mai dezbinaţi.
Mi se pare... Nu, nu mi se pare. Este.
Este un lucru inadmisibil să stai atunci când nu eşti dorit.

La scară mică - un lucru de genul îl putem vedea în jurul nostru atunci când vine vorba de relaţia amoroasă dintre doi oameni. O reacţie normală şi de bun simţ, iar aici mă repet - NORMALĂ şi de BUN SIMŢ... atunci când îţi spune cineva "nu te mai vreau în viaţa mea" - este să pleci. Pentru că oricât de importanţi ne place să credem că suntem... sunt lucruri pe care pur şi simplu nu avem dreptul să le facem. Nu că nu putem. N-avem dreptul. Punct. Din momentul în care un om forţează mâna altuia ca să rămână în viaţa acestuia... ei bine... din  momentul ăla s-a năruit "castelul", oricât de durabil părea a fi el. Nimic n-o să meargă, nimic n-o să se mai contruiască de către cei doi. Nimic... nici pasiune, nici tandreţe, nici scrisori interminabile, nici mesaje criptate, nici baie în doi cu lumânărele parfumate, nici plimbări sub clar de lună, nici filme văzute la ore târzii, nici cumpărături făcute împreună în timp ce zâmbeşti ştrengăreşte cu o frunză de salată în colţul gurii... Nimic. Nada.

... şi cine are puţină imaginaţie îşi dă seama cât suferă persoana care a spus în cele din urmă "vreau să pleci".

... aceeaşi putere a imaginaţiei poate să creeze acel cadru (la scară puţin mai mare)  în care... este vorba despre un grup de prieteni. Grup din care - după ceva timp - se desprinde o persoană... pentru că face greşeli peste greşeli. Mizerii peste mizerii. Şi în cele din urmă... după ce s-au săturat toţi de glume proaste, minciuni, secrete murdare, ipocrizie şi libidinism... omul respectiv rămâne singur. Şi eu unul nu-i plâng de milă. Pentru că are exact ceea ce merită. Acum... una este să fii scos din viaţa unui singur om care nu te mai vrea... şi alta e să fii scos din vieţile mai multor oameni. Şi oricât de tâmpit şi oricât de idiot ai fi, tot reuşeşti să înţelegi că lumea nu te mai vrea prin preajmă... ba chiar la un moment dat începi să înţelegi că ceea ce faci e foarte greşit şi că deranjează. Treaba de care vorbesc e veche, are ani buni de zile... omul despre care "vorbesc" se pare că s-a mai schimbat (în bine, chiar)... însă acum e prea târziu.

... acum... nivelul al treilea cere ceva imaginaţie. Pentru că e la scară mare. MARE. Vorbesc nu despre un om,  nu despre doi, nici despre zece... ci vorbesc despre milioane de oameni. Milioane. Pentru că una e să nu te vrea iubitul/iubita. Alta e să devii nedorit într-un anturaj. Şi cu totul alta e să fii refuzat, renegat... de milioane de oameni.
Ştie toată lumea la ce mă refer... Păi băi nene... (sunt sigur c-ai vrea să-ţi spun "domnule", dar nu meriţi)...
Aici nu ne jucăm precum ţâncii în jurul pomului de Crăciun, DORIND cadouri. NU. Este clar acum că nu faci diferenţa între 'dorinţă' şi 'voinţă'. Când vine vorba despre alegeri... acolo e 'dorinţă'. Atunci şi acolo îşi doreşte omul să îi fie viaţa mai bună. Şi atunci speră. Când vine vorba însă despre cârmuitul prost şi durerea care s-a strâns în oameni... acolo nu mai vorbeşti despre 'dorinţa' poporului, ci despre voinţa poporului.

 ... şi indiferent cine eşti, indiferent cât "spate" ai... indiferent că-ţi place, sau nu... trebuie s-o respecţi.

Mmm... nu

"Morpheus: There are some things in this world, captain Niobe, that will never change. "



Unele lucruri... nu se schimbă. Altele însă... da. În privinţa unora, cel puţin, sub formă de foşti amici, foşti prieteni, foste iubite... Ori sub forma unor rude ( fie ele şi de sânge ) cu care  nu mai ai nici o treabă , şi pe care la orice oră... le-ai trimite la dracu'. 
Orice ai face, şi oricum se întâmplă - brusc, sau în timp, pierderea încrederii se transformă într-un un şarpe verde, ce se târâie printre firele de iarbă. E un lucru pe care nu-l auzi cu uşurinţă, nu-l vezi clar,  dar ştii că este acolo, trimitându-ţi fiori reci pe şira spinării.

Încrederea - o poţi pierde usor , dacă e vorba de oameni care nu ţi-au fost niciodată foarte apropiaţi. Pentru că în privinţa lor, este superficială şi străvezie, precum o foiţă foarte subţire de cupru. Singura parte bună aici... este că aproape la fel de uşor este să le dai înc-o şansă, şi eventual, încă una. De ce? Pentru că ai, şi în acelaşi timp... nu ai - aşteptări de la ei. Lucruri de genul pot fi văzute - de la relaţia cu o singură persoană, pâna la  relaţiile cu persoanele dintr-un grup, unde mai stai la o bere, mai asculţi o prostie debitată de unul, o glumă bună spusă de altul... şi tot aşa...
E un fel de "ce-am avut, şi ce-am pierdut..."

Ce-i  greu de suportat, în schimb, e să-ţi pierzi încrederea în oamenii la care ţii, pe care-i iubeşti. Chit că sunt graşi, slabi, frumoşi sau urâţi -  pe dinafară. Ambalajul nu contează aici. Are puţină importanţă  dacă te vezi cu ei zilnic, sau o dată la două săptămâni, două luni, doi ani. Pentru că locul acela din tine, în care i-ai primit, păstrează amprenta îmbrăţişărilor sincere şi a zâmbetelor cu gust de "mă bucur să te văd", a serilor în care ţi se pare că aerul foşneşte prietenos, şi a dimineţilor când te trezeşti cu chef de viaţă, fără să ştii exact de ce. Şi... nu, nu trebuie să fii îndrăgostit, ca să simţi lucrurile aşa.
Ce e şi mai rău... în cazul ăsta... este că încrederea adâncă, câştigată în timp, are ramificaţii  spre o formă sau alta de respect, şi duce la dezvoltarea unui fel de dependenţă.

Iar pierderea încrederii pe care o ai în cei apropiaţi - spre deosebire de cea acordată cunoştinţelor - este precum frângerea unei trepte, la o scară spiralată, din piatră. E primul moment, în care încrederea se clatină. Şi eşti dispus să faci un pas mai mare, ca să înaintezi. Pentru c-au rămas respectul, şi dependenţa, nu vrei să renunţi, şi atunci sari peste ea. Şi timpul trece... Iar la un moment dat, ai surpriza să vezi că se frâng două trepte. Şi din nou... sari peste... E un pas şi mai mare, dar încă se poate, îţi spui. De data asta s-a cam dus încrederea, şi odată cu ea, o bună parte din respect. Însă când dispar trei trepte, deja ai cam mult de sărit. Poate o faci, poate nu. Însă când într-un târziu, vezi "hăul" cu o claritate dureroasă, te rupi de acei oameni, în ciuda dependenţei pe care o ai faţă de ei, pentru că este singurul lucru bun pe care-l poţi face... pentru tine. Şi dacă suferinţa pe care ţi-o dau cunoştinţele, tovarăşii de pahar - este precum tăietura superficială făcută cu o bucată de hârtie, cea cauzată de pierderea încrederii într-o persoană apropiată, foarte dragă, este precum căderea de la o înălţime mare, prin acele locuri, unde erau cândva... trepte.

Şi după ce te ridici, îţi aranjezi hainele, şi te scuturi de praf... ai două opţiuni. Prima - să încerci din nou, cu alţi oameni - care par să merite efortul. A doua - să nu mai încerci niciodată. Nu ştii niciodată unde te vor duce treptele. Ce rămâne... e o uşoară, constantă stare de încordare, care în timp devine naturală şi obişnuită, şi care stă undeva în fundal, asemeni atenţiei pe care o dai maşinilor, în faţa unei zebre.




sursa foto: http://www.special-escapes.co.uk/search/display.php?FileID=bsc6049