Say what you mean, and mean what you say

... or... not.
Am ascultat mulţi oameni - vorbind despre ce le place, şi mai ales ce nu le place, la alţii. Dacă în primă fază aş fi tentat să cred că  respectivilor le-ar plăcea să audă adevărul, ei bine... în a doua... realizez că de fapt vor să audă o mixtura de adevăr cu "gâdilici în ureche". Pentru că prea mult adevăr... supără. Doare. Ăăă... da, oamenilor nu le cade tocmai bine, când le spui adevărul. Când ceva de genul nu cade bine, apar manifestări - care mai de care - colorate şi îmbălsămate- frustrare, supărare, furie, stress, invidie, vărsarea nervilor pe nevinovaţi, etc.
Şi pentru că se-ntâmplă asta, de regulă mai mult ascult, şi mai puţin vorbesc. Dacă vorbesc, se întâmplă de regulă atunci când îmi place persoana de lângă mine, am ceva de spus / am chef de glumă... ori... sunt plictisit. Dacă îmi placi, dau şi cămaşa de pe mine, ca să nu-ţi fie frig.
Iar dacă eşti cretin, te tratez ca atare. Şi atunci când spun "da", nu înseamnă întotdeauna că sunt de acord cu afirmaţiile tale. Ci doar că am auzit ce ai spus.
Uneori, când mă distrează, sau îmi pasă prea puţin de reacţiile unora (vorbesc de idioţi)... renunţ la tăcere, şi le spun "pe bune". Păi... frăţie... o meriţi?... ţi-o iei...


Dar... în esenţă, comunicarea e atât de "dusă bass"... încât vorbim împreună, şi ne înţelegem separat. De ce? Pentru că...


1. Oamenii sunt egoişti. 

"Mă doare'n c*r de tine, eu şi doar eu trebuie să mă simt bine."  Mhm... am nişte exemple în minte acum... Persoane care pe motiv coctail (frustrare + mitocănie), fac glume proaste pe seama celorlalţi, râzând cu gura până la urechi, dar dispar imediat din peisaj, cu ochii îngustaţi, dacă le iei puţin pe sus. Chiar dacă o faci în glumă, iar gluma e mult mai fină decât merită respectivii. Oh, jungle, my beautiful jungle...


2. Oamenilor le place să se audă pe ei înşişi.

Cum făcea portocala ( the annoying one) ? "True, true."
Trebuie să ai o plăcere considerabilă să te auzi vorbind, chiar şi dacă aproape tot ce spui n-are însemnătate. Îţi găseşti un "prost" care să te asculte, şi începi să debitezi. Sau mai mulţi... pentru că din cauza unui motiv necunoscut, te ascultă toată lumea ( o fi prea obosită să te dea în gâtu' mă-tii ?). Şi îi dai, frate, despre câte chestii ai făcut, câte femei ai avut, ce faci cu nevastă-ta în pat (şi ce nu), cât de greu e serviciul şi câtă responsabilitate stă pe umerii tăi de omuleţ mic (şi soios - asta nu-mi aparţine, e a lui Andrei Gheorghe). "Băăi, tu ştii.... ? Eram cel mai tare." Hai mă... Serios? Încă nu m-ai impresionat. Da nu-ţi spun asta. Nu încă.
Da... treaba minunată e... că se mai întâmplă ca unul dintre cei care te ascultă, să râdă în interiorul său în hohote. Da, eu sunt ăla. Care se uită la tine impasibil, şi care simte un sictir mare cât China, când ţi-aude vocea, în încercarea disperată de-ai acoperi pe alţii.


3. Oamenilor le place să bage strâmbe. 

Uu - haa!... Şi încă cum! Păi dacă nu bagi o strâmbă mică, nu te simţi viu. Şi cum s-o faci, decât în cel mai mocirlos mod, adică să amesteci adevărul cu minciuna? Cum dracu altfel? There is no better way. Right? Right...
Asta e din ciclul "eu vreau ce / pe cine ai tu, ce vrei tu... sau pur şi simplu vreau, pentru că eu... sunt miezul, şi mă simt bine "... un amestec trist, de frustrare cu snobism, care nu e decât un semn de imaturitate ce a devenit dureroasă. Chiar aşa... câţi oameni îşi dau seama... că insistând în trage de adolescenţă ca de-o bucată de cauciuc - îşi lungesc suferinţa? Şi că într-o zi, cei din jur se vor sătura de glumele proaste, strâmbele băgate, şi alte "minunăţii" care făceau cândva  "sarea şi piperul"?...
Eh, nici o grijă. Lucruri de genul se întorc. Şi n-ai învăţat să prinzi bumerangul. Nu-i aşa? Hehe...


4. Oamenii urăsc ideea de a fi schimbaţi de alţii.

"Nu încerca să mă schimbi." Ohoo... de câte ori n-am auzit asta. Păi... hai s-o luăm simplu. Cum sunt ceva mai "japonez", nu prea arăt ce gândesc. Cel puţin, nu se vede cu uşurinţă. Aici m-ajută chipul de piele roşie/japonez/chinez/tatar... whatever. Toate la un loc. Sau nici una dintre ele. Şi dacă dau unor femei "sărutmâinile", vine din inimă, cu respect. Şi dacă dau altora, e din cauză că nu-mi place ceva la ele, eventual le consider nişte scorpii, cărora n-am chef să le spun "bună ziua". Toată treaba e să te uiţi la mine când îţi vorbesc, dacă vrei să ştii ce înseamnă cu adevărat. Da, a devenit o formalitate, nu e nici o mână implicată. Nici măcar un degeţel. Dar acum... să fim serioşi... am renunţat de mulţi ani să mai iau mâna cuiva de sex feminin, şi să o sărut, în semn de salut. De ce? Pentru că multe femei sunt speriate de bombe, şi se uită crispate la tine, dacă le iei cu atenţie mâna, uşor, ca să le saluţi în felul ăsta. Să-mi fie iertat, dar... femeile ar trebui să fie cele care să îndemne la un comportament plăcut, decent. Nu bărbaţii. Şi dacă ai să-mi zici: "nu-mi spune sărumâna, că mă faci să mă simt bătrână", am să-ţi spun "de-al dracului" (puţin, aşa... :P). Pentru că nu eşti bătrână, şi nici urâtă. Doar dragă mie. Pentru că nici eu nu vreau să mă schimb. Cel puţin în privinţa asta.

Say what you mean, and mean what you say? Chestie volatilă. Depinde cu ce oameni ai de-a face. Când şi cui îi spui "sunt aici", "te urăsc", sau "te iubesc". Unele lucruri nu au însemnătate, sub formă de cuvinte. Altele, sunt la fel de reale precum sângele care-ţi curge prin vene.