Teama de a spune "NU"

Îmi "place" cum oamenii şi-au stabilit standardele. Limitele. Pereţii. Da, pereţii ăia între care se mişcă, şi de care mai dau câte un cap, aşa, de control.
Există o mulţime de lucruri pe lumea asta ridicate la rang de "standarde".

Normal.

Un cuvânt care-şi pierde din însemnătate pe măsură ce omenirea "evoluează". "Normalul" a atins secolul XXI, precum un artist care se îndreaptă spre şevalet având pe vârful pensulei... silă. Indiferenţă. Egoism. Şi ce a ieşit... este o pictură grotească, în care lucrurile se schimbă pe măsură ce le priveşti. Aruncând un ochi dintr-un anumit unghi... la un moment dat îţi dai seama că penelul este cel corupt de pânză, şi nu invers.
Pânza a rămas aceeaşi. Da. Şi nu. Efectul se transformă în cauză, şi viceversa. Şi culoarea viciului e cea care se plimbă pe mâna pictorului, pătrunzându-i porii.

Standarde.

Unul dintre ele este frica. Da, frica e un standard. Dacă ţi-e frică ţie, mi se face şi mie frică, ni se face tuturor frică. Dacă mai multor oameni le este frică, atunci e de naşpa. Nasol. Drace...e nasol tare.
Şi ţi-e frică...
Frică de necunoscut, de "foc", frică de pedepse, de eterna damnare. Frică de privirea celuilalt (care e determinat şi sigur pe el în credinţa lui), atunci când ai vrea să-i spui că nu crezi şi nu ţi-e teamă. E frica de a fi marginalizat de o societate bolnavă, în care unul dintre lucrurile aflate la mare preţ e capacitatea de adaptare, aceeaşi adaptare care îi face pe oameni să se aplece mult prea mult asupra propriilor probleme, devenind nepăsători la problemele altora. Acelaşi lucru care îi transformă în hiene - a căror duhoare n-o simţi decât atunci când le laşi să se apropie prea mult - sub mirajul unui zâmbet mieros. Acelaşi lucru pe care-l vezi la un virus, capabil de "n" mutaţii. Fără zâmbet, de data asta.

Standard - e rămânerea în labirintul pe care ni l-au creat alţii, cu mult timp înainte de-a ne fi născut, care au pretins că ştiu răspunsurile pentru ca noi să nu ne mai punem... întrebările. Prea puţini sparg "cutia", mult prea puţini rup rândurile, lăsându-se mânaţi de dorinţa de a afla ce e dincolo de "perete".

Creştinism.

Un alt standard. Unde voiam să ajung. Băgatul pe gât a creştinismului, din primele zile de viaţă. Acum... pe bune... îşi aduce aminte cineva să-şi fi dat consimţământul, atunci când a fost botezat?  Să fi spus vreunul "da... frate, vreau să fiu creştin... băi, da' vreau asta de nu mai pot să respir, nu altfel."?
"Pune-mă să mă ploconesc, să fiu umil şi să pup cruci, să dau bani la popi, că ei sunt prea-sfinţi".
Ăăă... Nu. Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta. Mai toată lumea pe care o cunosc a acceptat... şi înghiţit. Treaba e precum "doftoria" aia de-ţi este băgată pe gât, cu linguriţa. Numai că... treabă curioasă... la faza asta n-ai nici o boală. Dar... eh... asta e, las-o aşa. Păi... dacă spune lumea ceva? Dacă mă bate Dumnezeu?
Păi... dacă iau un kinder, şi-l învăţ din primii ani de viaţă, că sub patul lui e un monstru hidos, care-l muşcă de picioare dacă nu-i cuminte... dracul o să fie terorizat. Până într-o zi... când din "întâmplare" se împiedică şi cade. Sau... mai bine pentru el, îşi ia inima-n dinţi. Şi se uită. Şi... nimic. Nimeni. Nu-i nici un monstru. Nu-i "bau-bau". Sunt doar câteva scame, şi eventual un gândăcel mic şi rău, care roade parchetul.

Nu există "dacă te afli aici, înseamnă că trebuia să fii creştin". Pentru că asta-i o mare tâmpenie. Te afli aici pentru că da... ai ceva de făcut. E ceva pe lumea asta numai al tău, la care eşti bun, modul tău personal de a străluci şi radia lumină.  Însă calea pe care ajungi să-ţi împlineşti misiunea e precum o autostradă cu mai multe benzi şi ramificaţii. Poţi s-o iei la dreapta, poţi să alegi stânga... tot acolo ajungi. Toată treaba e să n-o iei înapoi, nu de alta dar... provoci dezastru-n "trafic".

Din punctul meu de vedere, omul ar trebui să-şi aleagă religia la o vârstă matură, dacă e să creadă că i se potriveşte vreuna. Să fie crescut  cu un set de reguli de bun simţ şi să-i fie dezvoltată de copil capacitatea de a discerne binele de rău. Etic.  Moral. Şi de ce nu... util. Ce-i asta? O furnică. La ce-i bună? Păi... curăţă pâmântul de mizerii. O laşi să trăiască.

Ce-i ăla? Un ţânţar. Pişcă? Răspândeşte boli? Omoară-l.

Dogmă. Manipulare. Teamă. Ăăă... nu. Hai să mai schimbăm "reţeta". Pe "ingredientele" astea s-a mers mii de ani. Nu asta-i calea.  Nu crezutul în fantome şi temeri ne elevează, ci în propria persoană. În propriile forţe. Nu aşteptatul unui cadou din cer ne face fericiţi, ci realizarea lucrurilor cu propriul cap şi propriile mâini.
Eu zic să lăsăm prostiile... şi aşteptarea asta fără rost. În sensul că păcatele ne vor fi iertate. În sensul că cineva se va sacrifica pentru noi. Să fim mai buni şi să reparăm răul făcut, pentru că ăsta e drumul, dacă vrem să evoluăm, dracu'. Şi mai ales... să lăsăm teama. Teama că nu merităm, că nu suntem suficient de buni şi că nu vom fi niciodată. Teama că nu voi fi acceptaţi. Am s-o spun. N-avem nevoie de zei. Pentru că... omul sfinţeşte locul.
Da.

Dacă ai ajuns pe aici şi ce ai citit te oripilează, trage aer în piept şi găseşte puterea de a-ţi pune întrebări. În timp vor veni şi răspunsurile. Şi dacă nu-ţi place ce-am scris, hai să-ţi spun o treabă. E democraţie.

"God is the immemorial refuge of the incompetent, the helpless, the miserable. They find not only sanctuary in His arms, but also a kind of superiority, soothing to their macerated egos; He will set them above their betters."
H. L. Mencken



surse foto: http://bayharborbutcher.wordpress.com/2009/08/27/nietzsche-mosquitos-y-dexter/
                 http://en.wikipedia.org/wiki/Ant