"... αи∂ σиcɛ ʏσʋ ωακɛ, тяʋℓʏ ωακɛ, ʏσʋ'ℓℓ яɛмɛмвɛя, тσσ."

luni, 30 iulie 2012

Canibalismul la hiene

Ca şi când nu ar fi fost de ajuns că ne aflăm în ape mici şi tulburi... mai suntem înconjuraţi şi de hiene -  care de data asta îşi ţin colţii la vedere. Mai mult de atât... au început să se muşte unele pe altele. În văzul lumii. Da, pentru că la vedere au ajuns să fie făcute lucrurile, schimbând standardele şi demolând vieţile celor care au ajuns să fie din ce în ce mai obosiţi, din ce în ce mai puţini, din ce în ce mai dezinteresaţi, şi din ce în ce mai dezbinaţi.
Mi se pare... Nu, nu mi se pare. Este.
Este un lucru inadmisibil să stai atunci când nu eşti dorit.

La scară mică - un lucru de genul îl putem vedea în jurul nostru atunci când vine vorba de relaţia amoroasă dintre doi oameni. O reacţie normală şi de bun simţ, iar aici mă repet - NORMALĂ şi de BUN SIMŢ... atunci când îţi spune cineva "nu te mai vreau în viaţa mea" - este să pleci. Pentru că oricât de importanţi ne place să credem că suntem... sunt lucruri pe care pur şi simplu nu avem dreptul să le facem. Nu că nu putem. N-avem dreptul. Punct. Din momentul în care un om forţează mâna altuia ca să rămână în viaţa acestuia... ei bine... din  momentul ăla s-a năruit "castelul", oricât de durabil părea a fi el. Nimic n-o să meargă, nimic n-o să se mai contruiască de către cei doi. Nimic... nici pasiune, nici tandreţe, nici scrisori interminabile, nici mesaje criptate, nici baie în doi cu lumânărele parfumate, nici plimbări sub clar de lună, nici filme văzute la ore târzii, nici cumpărături făcute împreună în timp ce zâmbeşti ştrengăreşte cu o frunză de salată în colţul gurii... Nimic. Nada.

... şi cine are puţină imaginaţie îşi dă seama cât suferă persoana care a spus în cele din urmă "vreau să pleci".

... aceeaşi putere a imaginaţiei poate să creeze acel cadru (la scară puţin mai mare)  în care... este vorba despre un grup de prieteni. Grup din care - după ceva timp - se desprinde o persoană... pentru că face greşeli peste greşeli. Mizerii peste mizerii. Şi în cele din urmă... după ce s-au săturat toţi de glume proaste, minciuni, secrete murdare, ipocrizie şi libidinism... omul respectiv rămâne singur. Şi eu unul nu-i plâng de milă. Pentru că are exact ceea ce merită. Acum... una este să fii scos din viaţa unui singur om care nu te mai vrea... şi alta e să fii scos din vieţile mai multor oameni. Şi oricât de tâmpit şi oricât de idiot ai fi, tot reuşeşti să înţelegi că lumea nu te mai vrea prin preajmă... ba chiar la un moment dat începi să înţelegi că ceea ce faci e foarte greşit şi că deranjează. Treaba de care vorbesc e veche, are ani buni de zile... omul despre care "vorbesc" se pare că s-a mai schimbat (în bine, chiar)... însă acum e prea târziu.

... acum... nivelul al treilea cere ceva imaginaţie. Pentru că e la scară mare. MARE. Vorbesc nu despre un om,  nu despre doi, nici despre zece... ci vorbesc despre milioane de oameni. Milioane. Pentru că una e să nu te vrea iubitul/iubita. Alta e să devii nedorit într-un anturaj. Şi cu totul alta e să fii refuzat, renegat... de milioane de oameni.
Ştie toată lumea la ce mă refer... Păi băi nene... (sunt sigur c-ai vrea să-ţi spun "domnule", dar nu meriţi)...
Aici nu ne jucăm precum ţâncii în jurul pomului de Crăciun, DORIND cadouri. NU. Este clar acum că nu faci diferenţa între 'dorinţă' şi 'voinţă'. Când vine vorba despre alegeri... acolo e 'dorinţă'. Atunci şi acolo îşi doreşte omul să îi fie viaţa mai bună. Şi atunci speră. Când vine vorba însă despre cârmuitul prost şi durerea care s-a strâns în oameni... acolo nu mai vorbeşti despre 'dorinţa' poporului, ci despre voinţa poporului.

 ... şi indiferent cine eşti, indiferent cât "spate" ai... indiferent că-ţi place, sau nu... trebuie s-o respecţi.

vineri, 27 iulie 2012

De facto & de jure

No bine... hai s-o luăm de la un capăt.
Din câte îmi aduc aminte... parcă mi-am exprimat nedumerirea cândva - în privinţa modului în care sunt construite autobuzele ISUZU, cele care circulă pe la noi. Alea albe. Adică... alea... care sunt făcute de japonezi pentru oameni de dimensiunile unor... chinezi. Nu, nu-s făcute pentru mine. Pentru că nu, eu nu-s chinez. Oi fi având ceva mutră de asiatic, dar sunt îndeajuns de lat în spate încât să nu încap bine pe un loc din autobuzele alea. Dacă e să mă aşez lângă cineva într-un autobuz de genul,"morţii lor de chinezi" e înjurătura care-mi vine automat în minte - pentru că atunci când eşti mai bine făcut şi stai pe un loc de genul - trebuie sa adopţi "poziţia virginului". Iar m-am luat de ăştia mici şi galbeni... şi de data asta n-au nici o vină, nu mai scrie "Made In China". Mititeii...
Am încercat să-mi dau seama cărui om normal la cap i-ar plăcea să meargă cu un autobuz suficient de înalt ca să rupă crengile copacilor de pe marginile străzilor, dar care pe interior e făcut în mod clar pentru oameni scunzi. Pentru că odată ajuns în "minunea tehnologică", realizezi că între capul tău şi plafon nu e o distanţă foarte mare. O, nu, asta n-ar fi deloc o problemă, dacă "arca" n-ar avea nişte suspensii care te transformă într-un shaker uman, amestecându-ţi mâncarea din stomac... şi ideile din cap, în timp ce trece victorioasă peste gropile... pe care le evită primarii. N-am cunoscut nici un "highlander" până acum, şi nu credeam c-am să spun vreodată (la modul serios), dar... "WATCH YOUR HEAD". Mai ales dacă faceţi greseala să staţi prea multă vreme în picioare pe lângă locurile din spate, unde atingerea plafonului cu capul e un lucru cât se poate de realizabil. Aşa, ca de încheiere... Pentru gălăţenii iubitori de fenomene  cu iz astronomic... cea mai spectaculoasă fază e aia de la ora 23, când huruitul ameninţător  al unui ISUZU strâmb ce se clatină precum barca pe valuri de furtună - anunţă intrarea în hiperspaţiu. Chestie care nu se întâmplă niciodată şi care... mie, cel puţin... îmi provoacă o mare tristeţe.


Un alt lucru pe care nu-l înţeleg vis-a-vis de ideea de spaţiu... este faza cu WC-ul. Cu bazinul de la WC, mai exact. Dacă n-aş şti că "instalator sanitar" e o meserie practicată la modul general - de bărbaţi... şi că designul chestiilor tehnice e făcut în mare parte... tot de bărbaţi, atunci nu m-ar enerva aspectul atât de mult. Cum poţi ca designer... să creezi un bazin care e atât de lat, încât nu poţi să rezemi capacul&colacul de el? Pe partea cealaltă... cum dracu poţi să fii instalator şi să montezi treburile respective... în ciuda p*lii? Păi... fraţilor... voi nu vă duceţi la budă să vă goliţi vezicile? Îmi imaginez că da. Păi... acum stau şi mă întreb... bă, da' voi nu trebuie să ridicaţi capacul? Ori aveţi  copaci în baie... la care ridicaţi piciorul, însemnaţi locul? Pfff...
Adică... să dea dracu dacă pot să înţeleg. Am vizitat tot felul de "bude" până acum. Care mai de care... una avea capac roşu, una capac negru, alb, roz, albastru "din ăla"... etc. Cui dracu îi pasă de culoare, în cele din urmă? Important e că te chinui, şi-l ridici. Şi nu stă, frate. Îl împingi, îl loveşti de bazin, şi tot nu stă. Şi dacă - prin cine ştie ce minune ai reuşit să-l faci să stea nemişcat pe la 90 de grade cu WC-ul... te apuci de treabă. Şi îţi spui "poate stă nenorocirea dracului neclintită măcar un minut". Ei bine, uneori capacul şi colacul sunt făcute din nişte materiale nu grele, ci foarte grele. Şi dense. Şi... colac peste pupăză... nu stau locului. Îţi vin exact peste "sculă", şi asta exact în momentul în care simţi "puterea din spatele jetului". La dracu... ăla e unul dintre momentele în care te feliciţi pentru reflexele bune pe care le ai. O, daa...
Şi dacă nu le ai? Well... then you're pretty much fucked.
Yes...

Have a nice day.


:)