"... αи∂ σиcɛ ʏσʋ ωακɛ, тяʋℓʏ ωακɛ, ʏσʋ'ℓℓ яɛмɛмвɛя, тσσ."

joi, 29 septembrie 2011

Sonic Mood (60) Redemption - What Will You Say



What will you say about me?
Will you say I was a good man?
That you felt my love and that you loved me too
What will you say about me?
Will you say that it was perfect
Or it wasn't worth the pain I put you through?

Seems so strange
We just let this slip away

One day in the arms of another
When you're close enough to share
The dreams you'd wished would be
What will you say about me?

What will you tell him about me?
Will you say that we were soulmates
And you knew our lives were meant to be as one?
What will you think about
When you've a family all your own?
Will you wonder where your other half has gone?

Happiness
Slips like sand between our fingers
Never to return

One day in the arms of another
When you're close enough to share
The dreams you'd wished would be
What will you say about me?
One day (one day)
Far apart from each other
Will you think about the chance for love you threw away?
What will you say?

We had more than most have dreamed
And I cannot conceive
The reasons that you couldn't let it be
And as the years go by
And we live out our lives
I'll always wonder why
you wouldn't spend yours here with me

One day in the arms of another
When you're close enough to share
The dreams you'd wished would be
What will you say about me?

One day (one day)
Far apart from each other
Will you think about the chance for love you threw away?
Will you think about mistakes you made along the way?
Will you think about the place that we might be today?
What will you say?




... daca imi mai vizitezi blogul, asa cum spuneai... asta e pentru tine :)

L

Blogwars - încă o dată :)

Dacă anul trecut am renunţat după prima postare, anul ăsta voi încerca să ajung până în finală... şi dincolo de ea :). M-am înrolat în BLOGWARS!
Cine mai vine la luptă? :)



miercuri, 28 septembrie 2011

I am in love with myself - facebook shit

E un lucru pe care nu-l înţeleg...
Mai toată lumea foloseşte Facebook în ziua de azi. Ieri a fost Myspace-ul... alaltăieri a fost Hi5-ul... Ok... toate bune şi frumoae până aici.
Ce nu înţeleg... e asta: dai like la ce postezi. Păi... e clar deja... că dacă ai postat ceva, îţi şi place. Dacă nu-ţi plăcea, nu puneai dracu' treaba/link-ul/ideea... acolo. Deja oamenii văd că ai pus ceva nou "pe zid". Mi se pare şi mai ridicolă faza, când postarea trimite "prietenul" de "fb" către o chestie scrisă de tine. Păi (iarăşi), frate(!)... dacă nu-ţi plăcea/ nu-ţi ieşea nimic din chestia aia, n-o mai scriai. Chiar e necesar să ne arăţi cât de mult te iubeşti singur/ă ? Care-i ideea? Eşti prea singur/ă... nu-ţi dă lumea suficientă atenţie... sau nu te mulţumeşti cu cea pe care o primeşti?
Poate să-mi explice şi mie, cineva?

duminică, 25 septembrie 2011

Sonic Mood (59) - Blues (II)

... uite aşa, a venit o frumoasă după-amiază de duminică. Am fumat câteva pipe în parc ascultând muzică la căşti, în lumina unui soare blând, care m-a mângâiat printre frunzele încă verzi.
Susur de apă curgătoare - în mod artificial, ce-i drept, dar a făcut treaba... şi tutun bun, cu aromă de pepene galben :).
Enjoy :)

joi, 22 septembrie 2011

Wallpapers - help

Zilele astea îmi doresc un wallpaper vesel. Ceva de care să mă plictisesc greu, şi pe care să-mi facă plăcere să-l privesc, de fiecare dată când ajung pe desktop. Cel pe care îl am acum e frumos, dar "rece".
Am nevoie de puţin ajutor. Sugestii?

Sonic Mood (58) - Blues

O frumoasă surpriză pe care mi-a făcut-o cineva, în dimineaţa asta :).
Norah Jones cântând... blues :)

miercuri, 21 septembrie 2011

miercuri, 14 septembrie 2011

Hai că-ţi spunem noi...

Am tot muncit prin fel şi fel de locuri. Mai exact, primul loc de muncă l-am avut la 17 ani, vârstă la care eram un puşti cu musculatura plină de "colaci", numai bun de pus la munci fizice extreme. Îmi amintesc şi acum satisfacţia primelor salarii, şi serile când adormeam cu capul pe bancă, până mă trezea vocea răstită a profesoarei de matematică, care nu era decât o... domnişoară pe la 50 şi ceva de ani :)). "Ăăăă... ce dracu? A, iar a venit profa. De fapt, stai, asta nu lipseşte de la ore. Fratee... şi dormeam aşa bine... ce greu mi-e capul..."

Am tot schimbat joburi de atunci. Pentru că mereu nu mi-a convenit câte ceva. Dacă nu era salariul, era jobul în sine - care mă transforma într-o maşinărie multifuncţională, dacă nu era jobul, erau condiţiile de lucru, dacă nu erau nici astea, era vreunul dintre şefi - mai cretin decât prevede legea, dacă nu era şefu'... erau colegii, unul mai nemernic decât celălalt. Şi tot aşa...

Cu toate astea, am avut (şi) şefi de treabă, şi colegi faini - cu care am râs până mi-au dat lacrimile, de nenumărate ori - oameni care mai aruncau din când câte o privire, şi dacă te simţeau "călare pe scândură", te scoteau la o ţigară ca să te asculte. Dracul nu e chiar atât de negru, în fond.

Unul dintre lucrurile de care mă loveam întotdeauna, atunci când căutam un job, erau "regulile" care trebuiau urmate. Prin anii '90, nu aveai punct de reper decât bunul simţ, şi câteva articole, de prin ziare. Mai mult bunul simţ.
În ziua de azi, sfaturile despre cum trebuie să te prezinţi la interviu îţi sar în mail precum broscuţele în lac, dacă ai făcut greşeala să te înscrii pe vreun site de "recrutare online", în speranţa că vei găsi un job decent.
E adevărat că aspectul contează. Însă dacă mă-ntrebi pe mine, contează de fapt să fii îngrijit, şi îmbrăcat cu haine curate.

Prima fază e "îmbracă-te ca şi când jobul e deja al tău". Păi... dacă aş avea jobul, aş umbla mai tot timpul în jeanşi, bocanci, tricouri, ba aş mai purta şi niscaiva inele de argint, eventual un cercel, că doar aşa mă simt bine.
Ah, stai... dacă eşti bărbat nu e bine să foloseşti multe bijuterii. Cu atât mai puţin, cercei. Păi... cred şi eu că e rău... la atâţia comunişti deghizaţi în "oameni de bun gust".
"Dacă te îmbraci în roşu - eşti încrezator şi sociabil. Dacă alegi galben - ai simţ al umorului dezvoltat. Şi dacă alegi verde - eşti cumpătat în situaţii de criză." Păi... alo!... sunt mascul, dracu'. Nu mă îmbrac în roşu, că doar nu-s pilot de curse, şi nici prezentator efeminat la TV; nici în galben, că nu vreau să devin ţintă pentru musculiţele beţive, seara, şi nici în verde, pentru că nu vreau să le stimulez imaginaţia cailor care umblă liberi prin "comună". Nene, pun pariu c-ai uitat să specifici despre recomandările cu pricina - că erau pentru reprezentantele sexului frumos.
A doua - "strânge-i mâna cu putere celui care face interviul, şi priveşte-l în ochi". Băi frăţică, îţi spun că dacă fac asta întocmai, ai să spui că am ceva cu tine, şi vreau să te molestez. Pentru că la moaca pe care-o am, dacă mă uit direct în ochii tăi, te ia cu "pişă-te, că vine trenu", şi dacă-ţi mai strâng şi mâna-ţi flască, bărbăteşte, îţi provoc vreo fractura, dracu, şi mă mai dai şi-n judecată pentru vătămare corporală dup'aia.
A treia - "ai grijă să laşi impresia unei persoane dornice de dezvoltare profesională".  Păi... de ce, frăţie? Atât timp cât "dezvoltarea profesională" înseamnă acceptarea a ţânşpe mii de taskuri, pentru că românul - prin nu ştiu ce lege agăţată-n Univers, e multifuncţional, eu zic nu la faza asta. Poate am chef să fac acelaşi lucru încă 20 de ani de acum încolo, şi-mi face o reală plăcere să întâlnesc pe stradă clienţii firmei, care-mi zâmbesc cu sinceritate, pentru că-mi fac treaba bine.
A patra - limbajul corpului - "nu-ţi atinge faţa şi urechile, pentru că dai de înţeles că eşti evaziv. sau chiar minţi". Păi acum... dacă m-ai lăsat să aştept mai mult de douăzeci de minute, într-un loc în care aş putea cu uşurinţă să fac saună, cum dracu' vrei să nu-mi ating faţa? Presupun că-i mai ok pentru tine dacă stau drept de parcă aş fi înghiţit o mătură, în timp ce picăturile de transpiraţie cad nestingherite pe formularul pe care m-ai pus să-l completez. Hmm?
"Nu încrucişa mâinile sau picioarele, pentru că o să pari inabordabil."  Huh? Am venit pentru job aici, nu pentru a-mi face prieteni noi. Doar nu vrei să te mint acum, să-ţi spun că-mi placi, şi să ieşim la o bere după meci. Stai aşa... mie nu-mi place fotbalul. Ce bine-i pentru mine... iar pentru alţii, şi mai bine... un loc liber, în tribunele stadioanelor pline de maimuţe urlătoare. Bravo vouă, vi-l cedez cu mare plăcere.
A cincea - "lasă impresia unei persoane optimiste". Şi dacă-s pesimist convins, frate, ce te faci? S-a cam dus treaba aia cu "noi muncim, nu gândim". Şi dă-mi voie să-ţi spun... că rozul ăla pe care mi-l arăţi la firma ta... bate-n gri de multe ori, dar ghici ce?... aia e o nuanţă pe care unul care caută disperat un loc de muncă, o vede doar după ce s-a angajat.  Din fericire, unii văd mai bine decât alţii...
A şasea - fii entuziast şi zâmbeşte. Păi dacă tu mă-ntâmpini c-o faţă acră, pentru că mă consideri inferior ţie,  sau pentru că deja i-ai făcut "cărţile" lu' văru' de a cinşpea spiţă din partea mă-tii, cum vrei să fiu vesel?
A şaptea - trimite un mail angajatorului, în care să-i spui cât de interesantă a fost discuţia. No shit?! Parcă mă şi văd scriind: "Discuţia cu dumneavoastră a fost atât! de magică, m-a atins într-un asemenea mod, şi la atâtea niveluri, încât mi-a venit să... vărs, de plăcere."

Toate bune şi frumoase. Ai respectat "regulile", ai fost la interviu... Singura problemă e că din momentul ăla... nu mai eşti "tu", ci un produs care se vinde, ambalat după nişte standarde cretine, impuse de nişte omuleţi mici şi soioşi, care fac dezacorduri grave, atunci când se exprimă, şi care au terminat o facultate cu chiu, cu vai, după ce au dat biruri grele pe la profesorii şi decanii unei "instituţii de prestigiu".
Felicitări! Acum ai învăţat să minţi, la cele mai înalte standarde. Eşti produsul unei societăţi bolnave, şi eşti pe cale să contribui la  răspândirea bolii.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

luni, 5 septembrie 2011

Once a tiger, always a tiger

Am anunţat acum câteva zile bune că particip la concursul organizat de Simpler, pentru că mi s-a părut chiar faină ideea de a intra într-o competiţie puţin alambicată, unde probele sunt stabilite de participanţi, şi nu de organizatori. Fac treaba asta de dragul competiţiei, mai mult.
 Mănuşa a fost aruncată (cu graţie) de  ANM, o frumoasă domnişoară care se bucură de acelaşi aer industrial ca şi mine :), în minunatul "oraş roşu".
Deeci... trebuie să scriu despre o idee pe care o susţin cu tărie, şi pe care nu mi-ar dărâma-o nimeni. Cu argumente. Toate bune şi frumoase, până aici. Partea mai grea e cea în care trebuie să mă contrazic singur. Aici... :)... vedem ce iese.

Sunt mai multe aspecte în care se vede că sunt... "animal". Sălbatic. Asta însemnând că nu-s genul care se lasă domesticit, prostit, manipulat, pe care braţul căruia aşezi moale şi sofisticat nişte degete, şi capeţi controlul. Îmi trag uneori o faţă de prost, aşa, cu o mână, dar numai eu ştiu că mâna cealaltă stă pe mânerul "sabiei".
Şi una dintre laturile unde se vede, e câmpul ăla pe care-l completez la unele formulare cu... "necăsătorit". Am chiar o mare satisfacţie când scriu / aleg asta. Pentru că nu cred în căsătorie.
Nu cred în amărâtul ăla de carton, numit  certificat de căsătorie, oricât de mult preţ ar pune alţi oameni pe idee, şi orice "beneficii" mi-ar aduce. Cred în mine, şi în sentimentele mele. Uşor de crezut, sau nu, sunt mai durabile decât o bucată de hârtie cu ştampilă recunoscută în toate statele lumii. Nu înţeleg de ce oamenii trebuie să-şi certifice relaţia. Chiar mi se pare o tâmpenie. Nu trebuie să-i demonstrezi nimănui - nimic. Tu ştii c-o iubeşti, ea ştie c-o iubeşti... şi viceversa. La dracu, dacă aveţi şi un kinder... şi el ştie că-l iubiţi. Pardon, simte. Nu e nevoie de o hârtie pentru asta. Pe un copil n-ai să-l prosteşti cu o hârtie, sau dacă o faci, n-ai s-o faci foarte mult timp. Ăla te simte, şi-ţi dă eject imediat, dacă eşti ipocrit.

Şi am ajuns unde doream. La copii. Sunt de părere că odată ce ţi i-ai dorit din suflet, şi te-ai chinuit de i-ai adus pe lume, trebuie să ai grijă de ei. Însă... eu unul nu-mi doresc copii. Nu în lumea asta. Cred cu tărie că lumea în care trăim e mult prea "dusă", bolnavă, şi murdară (fizic şi spiritual), ca să fac un copil. Poate pe o altă planetă, într-o altă galaxie, unde fiinţele sunt  evoluate şi numărul de cretini pe metru pătrat nu-l depăşeşte pe cel al furnicilor, da, acolo mi-aş dori un copil.
Nu există rahaturi din astea - "îl fac, şi mă descurc eu", "unde mânâncă doi, încape şi al treilea la masă", "e păcat", "trăieşti degeaba dacă nu faci un copil", şi alte mizerii de genul.
În ideea în care-l iubeşti cu adevărat, nu-l aduci la viaţă într-o lume ca a noastră, nu-l faci ca să-l chinui, dându-i o viaţă... plină de lipsuri, mai mult de atât, nu-l transformi în copia ta "mini", care să te ajute la bătrâneţe. Câţi dintre cei care visează cu un zâmbet tâmp pe faţă - să aibă urmaşi - merg la controale riguroase de sănătate? Păi... pi*da mă-tii, dacă vrei să-l faci, asigură-te că n-ai boli care i se transmit. Nici măcar o amărâtă de paradontoză. O iei deoparte pe mă-ta, şi pe tac'tu, şi pe bunicu', străbunicu'... şi cine pe dracu îşi mai aduce aminte de neamul tău, şi-i freci cu întrebări. Tataie... ai avut boala asta în tinereţe? Străbunicul ăla care mergea cocoşat de spate - avea toate doagele, sau îi săriseră câteva? Dacă răspunsul e unul neplăcut, şi dacă eşti om matur şi responsabil, atunci nu mai visezi cai verzi pe pereţi, şi te bucuri de viaţă lângă omul care te iubeşte, şi pe care-l iubeşti. Atât. Punct ! Ghici ce? Multe cupluri dacă ar fi puse în situaţia asta, s-ar destrăma. Şi atunci ar ieşi la iveală... "marea dragoste". Haha...

Noi întâi trebuie să ne elevăm pe noi înşine, ca specie, şi abia după aceea să avem pretenţia de a fi părinţi. De multe ori am fost întrebat:"păi, şi... ce, vrei acum să murim cu toţii, să nu mai facem copii?". Pare crud, însă răspunsul este... da. Scurt. Rece.
Ar trebui să primeze calitatea, şi nu cantitatea. Ideea de a avea un copil creează multora acea iluzie perfectă, de împlinire. Mi se ridică părul pe spate, când aud "mă împlinesc prin copilul meu". Păi... cred şi eu că oamenii "se împlinesc", dacă rămân mereu la aceleaşi...  organe spirituale, acelaşi "stomac" şi aceiaşi "plămâni", ca să-i numesc aşa, care din păcate au rămas la aceeaşi mărime, când de fapt ar fi trebuit să se mărească, odată cu trecerea secolelor.
Şi nu în ultimul rând, mai e de discutat un aspect, la un copil. Hai, recunoaştem, ssau nu... cu toţii ne prostim (mai mult sau mai puţin), când vine vorba de zodii. Aproape orice bărbat / femeie se întreabă - când vrea să agaţe / flirteze / cunoască pe cineva - ce zodie este "ţinta", dacă se vor potrivi, "ştie" deja "ce merge" şi ce nu... etc. Unii luptă împotriva curentului, şi vor să se cupleze cu persoane care nu le sunt compatibile din punctul ăsta de vedere, la modul general, pentru că dragostea poate fi mai tare decât zodia. Alţii se lasă duşi de val, pur şi simplu.
Dar sunt foarte puţini cei care se gândesc la aspecte de genul "ce fel de om va fi copilul meu". Toată treaba aici ţine de detalii. Şi culmea, nu sunt deloc de neglijat. Pe bune, acum... Câţi se gândesc la asta?  Da, tu îi vei da o educaţie, tu îl vei îndruma, dar esenţa lui va fi una anume. Poţi să te dai cu curu' de pământ, să-l mişti de pe orbită, că n-ai ce face în privinţa asta.
Câţi dintre "deştepţii" de taţi şi "deşteptele" de mame ştiu, atunci când anunţă cu emfază "vaaai, al meu vreau să fie Leu, să conducă", că tema astrală nu conţine nişte coordonate la fel de simple cu alea pe care ţopăie şi paşte fericită... vaca de la Milka?


Acum... singurul lucru pe care îl pot spune, ca să mă... contrazic :), este că nimic nu se compară cu zâmbetul inocent şi pur al unui copil. Da, am simţit asta... într-o seară rece, când mergeam îngândurat şi sobru pe una dintre străzile principale ale oraşului, şi mi-a ieşit în cale o prichinduţă care cred că m-a confundat cu cineva, sau poate era doar foarte prietenoasă. Şi-a întins mâinile, în semn de "stop, te-am prins!", şi mi-a arătat unul dintre cele mai calde, frumoase, şi minunate zâmbete pe care le-am văzut vreodată. N-am să mint... mi-a încălzit sufletul. Şi m-a făcut să zâmbesc, la rândul meu. Au trecut doi ani de atunci, cred, şi încă mă face să zâmbesc :)...


... I can still hear it

Dimineaţa mi-a adus muzică, în suflet :).
Curios. Mă simt bine.  "Home alone".
Îndrăzneşte :)



L

sâmbătă, 3 septembrie 2011

SuperBlog 2011

Am chef de luptă, iarăşi :). În ideea asta, intru în competiţia SuperBlog 2011, pentru care voi avea ocazia să scriu despre tot felul de lucruri :)




Câinele alfa, pisica beta, şi şoseta teta (I)

Dintr-un anumit punct de vedere, oamenii pot fi încadraţi în două mari categorii: cei care bagă bărbia-n piept, tac şi înghit, atunci când sunt presaţi, oprimaţi, înghesuiţi într-un colţ, stârniţi; şi cei care reacţionează pe loc, fără să gândească prea mult, care îţi zic rapid nişte chestii, eventual te şi pocnesc.
Primul gen îl voi numi... canin, fiind cel calm, care trage coada între picioare atunci când e băgat la colţ, primeşte lovitură după lovitură,  şi nu mai are curajul să reacţioneze.
Al doilea gen e cel... felin, care reacţionează imediat, din instinct, şi care - în ciuda faptului că e băgat la colţ - dă cu ghearele şi muşcă până în ultima secundă de viaţă.

Acum... nu am ceva împotriva caninelor. Astea sunt doar nişte metafore, sper să fie luate ca atare. Iubesc câinii. În felul meu, chiar dacă asta înseamnă că sunt rece. Pe unii mai mult decât pe alţii, dar... asta e altă treabă :P.

În plus, există nuanţe de gri, între alb şi negru. Sunt "canine" deghizate în "feline", şi viceversa. Unii vor să pară ceea ce nu sunt, pentru că dă bine la celelalte animale din "junglă"; iar ceilalţi se stăpânesc, în ideea că ştiu de ce-s capabili când sunt călcaţi pe bătături, şi le este de ajuns că ştiu asta.

Pauză - la radio cântă Cinderella, cu "Somebody save me", piesă după care s-au inspirat ăia de la Compact, când au făcut "Cine eşti tu oare"... şi s-au inspirat atât de mult, că au luat aproape toată linia melodică , dracu'... Mi-e greu să mă abţin. Îhhh, lamerii...

Revenind...
Comportamentul variază de la om la om, şi de la circumstanţă la circumstanţă. E uşor de confundat o "pisică"  cu un  "câine", atunci când "pisica" respectivă se poate stăpâni, preferă latura calmă, şi este conştientă de dezastrele pe care le poate produce dacă se lasă în voia instinctelor şi reacţionează.
Şi la fel de bine... confuzia poate veni şi din partea "câinilor".
Ai să vezi un "câine" dându-se drept "pisică", cu succes chiar, ca să câştige ceva - respect, recunoaştere, atenţia sexului frumos, aer în piept... mă rog... orice. În mijlocul "haitei", sau lângă jumătatea-i păroasă - va trebuie să păstreze aparenţele, şi străluceşte, însă odată ce e lăsat singur puţin timp, îşi pierde încrederea de sine şi aura minunată. "Câinele" e cel care te atacă atunci când se simte protejat de "haită", şi tot el este cel care îţi zâmbeşte chinuit sau chiar dă bir cu fugiţii din faţa ta,  atunci când e singur, pentru că singurătatea e unul dintre cei mai mari duşmani ai săi. În singurătate îi dispar sarcasmul, glumele, şi "creativitatea". În singurătate nu râde.
"Câinele" e cel care pus la zid - face în pantaloni, în loc să arate cu stil plutonului de execuţie... degetul din mijloc.

Păreri ?


joi, 1 septembrie 2011

În ramă

Am observat încă de acum mulţi ani - tendinţa oamenilor de a limita lucrurile frumoase din vieţile lor. Pe undeva este de înţeles, pentru că sunt lucruri care cer curaj, având în vedere că presupun riscuri... şi durere. Acum... nici unul dintre noi nu are curajul absolut, care se reflectă în toate aspectele vieţii. Nu, n-avem super eroi pe aici. Doar oameni. În ideea asta, dacă mie îmi este teamă de ceva, ţie îţi e teamă de altceva, şi lui/ei - de altceva. Cu toate astea, avem temeri comune, ca să le spun aşa. Dacă mie mi-e teamă de treburile care ţin de stomatologie, îţi este şi ţie, şi lui, şi ei... Să fim serioşi, nimeni nu se dă în vânt după dureri vii şi ascuţite, chiar dacă ţin câteva minute. Cu toate astea, mai devreme sau mai târziu cu toţii ajungem pe acolo, cu feţe lungi, şi dorinţa arzătoare de a ieşi mai repede pe uşă :). Eh, asta e realitatea. Bine, eu aş prefera să mă lupt cu o fiară în pădure, decât să merg la stomatolog, că na'... ăsta-s eu, dar... nici măcar unul ca mine nu scapă de aşa ceva, în cele din urmă.

Dacă în privinţa durerilor fizice, ordinea este suferinţă/durere - tratament - rezolvarea problemei (asta unde se poate trata), şi în ultim caz - fericire; în privinţa celor sufleteşti ordinea e inversă. Întâi suntem fericiţi, după ce suntem fericiţi apar neînţelegerile, după care încercăm să rezolvăm problemele, moment din care îşi face apariţia suferinţa. Şi dacă problemele nu merg rezolvate, singurele lucruri care ne rămân sunt suferinţa şi... experienţa de viaţă. În unele cazuri rămâne şi un al treilea lucru - iubirea pentru persoana care ne-a fost aproape, dar... astea sunt cazuri ceva mai rare.
Am văzut-o de prea multe ori - oamenilor le vine greu să creadă că-i posibil să iubeşti, fără să primeşti înapoi acelaşi sentiment, la aceeaşi intensitate, şi dacă se poate - în aceeaşi formă. Chiar zilele trecute am avut surpriza să ascult pe cineva spunând: "îl iubeam pentru că mă iubea". Ăăă... greşit. Iubeşti de dragul iubirii, în cazul ăsta, nu iubeşti persoana despre care aduci vorba, puişor.
Spus verde'n faţă. E democraţie, în fond. Dacă ai avut curajul să afirmi aşa ceva de faţă cu mine, aşteaptă-te să ţi-o iei. Frumos, dar ţi-o iei.
Aia nu e iubire. Ăla e troc. E un fel de... "îţi dau o varză mică pe trei murături şi-un borcan". Hmm... Singurul lucru pe care o să-l aveţi în comun vor fi... gazele intestinale. Nimic mai mult.
Nu-i de mirare că nu evoluăm, în stilul ăsta.


Pe lângă asta, ce e ciudat, şi inacceptabil - e schimbul unei vieţi din care înţelegi ceva - cu una plină de lucruri mici şi superficiale. E ca şi când ai schimba Soarele pe o pădure mare, plină de licurici. Ok, ai renunţat la Soare, acum ai licurici să-ţi bagi şi-n cur, dar asta n-o să-ţi facă viaţa mai frumoasă. Ai iluzia unei împliniri, asemeni beţivului care încearcă să-şi astâmpere setea, dând pe gât pahar după pahar, şi sticlă după sticlă; şi ai iluzia frumuseţii, asemeni nebunului care încearcă să prindă Luna cu găleata, în fântână. Eu nu pot să numesc asta viaţă.
"A pretinde ca îţi satisfaci dorinţele prin pasiuni este ca şi cum ai crede ca poţi stinge focul cu paie", spunea cineva...

Am auzit de prea multe ori oamenii spunând: "nu mai pot să fac asta", "mi-e teamă să mai iubesc", "nu vreau să mai fiu rănit/ă". Dacă iubirea este singurul lucru care te face cu adevărat să te simţi viu/vie... de ce mai spui asta? De ce să nu-ţi faci curaj, să-ncerci din nou? E mai bine să trăieşti o viaţă plină de... "nimic"?

Şi-mi aduc aminte de mine, cel care acum câţiva ani buni şi-a dorit să nu mai simtă nimic... nici un sentiment. Nimic. Flat line. Cel care a reuşit. 
Îmi aduc aminte şi ce a urmat, îmi amintesc lipsa unui gust al vieţii, oamenii pe care-i priveam ca pe nişte gândaci buni de strivit cu piciorul, vântul - a cărui adiere nu mă mai extazia, ploaia - a cărei ropot nu mă mai calma, soarele, frunzele şi gâzele - care nu-mi mai trezeau versuri. Îmi amintesc cât de gol eram... şi paradoxal... cât de mult putea să doară că nu mai simţeam nimic.
... "mare" realizare... Îmi vine să zâmbesc, acum. Uneri nu realizezi cât de prost eşti, până nu faci o prostie.

E adevărat că sunt lucruri la oameni - care rămân aceleaşi, peste ani. Însă la fel de adevărat este că altele se schimbă. A iubi... este a învăţa să apreciezi o pictură, în timp. O iei de jos, de la mâzgâlelile cu cretă pe asfalt, şi desenele făcute în creioane colorate. N-ai să te naşti direct student la "Academia de Arte", cu liniile, stilurile, şi culorile bine înfipte în minte, sau mai mult de atât, n-ai să te naşti artist consacrat.
Constant, dintr-un anumit punct de vedere, sau altul, te schimbi. Şi dacă te înalţi până acolo, dragostea se schimbă odată cu tine. Capătă alte culori, alt înţeles, alt gust, cu fiecare persoană care intră şi iese din viaţa ta. Precum un fruct care are alt gust la fiecare muşcătură.
Nu, nu agreez săritul din relaţie în relaţie, la nesfârşit. Din contră. Treburile astea îmi lasă un gust amar. Cine încearcă săritul din floare'n floare, va avea poate un palmares impresionant (pentru cine se lasă impresionat), dar nu va trece de "şcoala generală", va rămâne la... liniuţe şi cerculeţe. Dacă în privinţa sentimentelor frumoase sunt pentru ceva, sunt pentru îndrăzneala de a merge mai departe. Şi încerc să le insuflu celorlalţi (mai ales celor dragi) lucrul ăsta, atunci când ei cred că nu mai au curaj, putere, şi motive. Mda... printre altele mi s-a spus că-s prea "zen" pentru vremurile astea. Păi... e democraţie, după cum spuneam :)). În plus, nu e nimeni prin preajmă care să creadă şi să spună aceleaşi lucruri. Dacă era cineva, la ora asta stăteam liniştit c-o ţigară sau cu pipa-n bot, aprobam dând uşor din cap, şi nu-mi mai făceam griji pentru ceilalţi.

Prima mare iubire va fi întotdeauna... adolescentină, hormonală, când toată lumea e celui îndrăgostit, care crede că vede lucrurile clar, când de fapt le vede cât se poate de deformate; care crede că dăruie totul, când de fapt aşteaptă să primească totul. Şi cine are tăria şi curajul să meargă mai departe, despre a doua iubire va avea surpriza să afle că e mai coaptă, iar deschiderea minţii şi puterea de înţelegere îi sunt mult mai mari. Şi că orgoliul şi egoismul încep să pălească, pentru că abia acum începe să iubească cu adevărat. Nu e altceva decât o maturizare a sentimentelor. Cât despre a treia...
Ei bine... a treia... cei mai mulţi devin blazaţi, nu ajung la aşa ceva.



Pictura... e "acolo". Şi nici unul dintre noi nu s-a născut critic de artă.

:)

"Hate leaves ugly scars, love leaves beautiful ones."  ~ Mignon McLaughlin, The Second Neurotic's Notebook, 1966










Sonic Mood (50)

... şi uite aşa, am ajuns la numărul 50 :)... pe care-l colorez cu puţin cu muzica lui Joe Satriani,  unul dintre cei mai buni chitarişti şi compozitori în materie de muzică rock instrumentală.

Flying in a blue dream, Echo, şi Always with me, Always with you :)
Enjoy :)