Once a tiger, always a tiger

Am anunţat acum câteva zile bune că particip la concursul organizat de Simpler, pentru că mi s-a părut chiar faină ideea de a intra într-o competiţie puţin alambicată, unde probele sunt stabilite de participanţi, şi nu de organizatori. Fac treaba asta de dragul competiţiei, mai mult.
 Mănuşa a fost aruncată (cu graţie) de  ANM, o frumoasă domnişoară care se bucură de acelaşi aer industrial ca şi mine :), în minunatul "oraş roşu".
Deeci... trebuie să scriu despre o idee pe care o susţin cu tărie, şi pe care nu mi-ar dărâma-o nimeni. Cu argumente. Toate bune şi frumoase, până aici. Partea mai grea e cea în care trebuie să mă contrazic singur. Aici... :)... vedem ce iese.

Sunt mai multe aspecte în care se vede că sunt... "animal". Sălbatic. Asta însemnând că nu-s genul care se lasă domesticit, prostit, manipulat, pe care braţul căruia aşezi moale şi sofisticat nişte degete, şi capeţi controlul. Îmi trag uneori o faţă de prost, aşa, cu o mână, dar numai eu ştiu că mâna cealaltă stă pe mânerul "sabiei".
Şi una dintre laturile unde se vede, e câmpul ăla pe care-l completez la unele formulare cu... "necăsătorit". Am chiar o mare satisfacţie când scriu / aleg asta. Pentru că nu cred în căsătorie.
Nu cred în amărâtul ăla de carton, numit  certificat de căsătorie, oricât de mult preţ ar pune alţi oameni pe idee, şi orice "beneficii" mi-ar aduce. Cred în mine, şi în sentimentele mele. Uşor de crezut, sau nu, sunt mai durabile decât o bucată de hârtie cu ştampilă recunoscută în toate statele lumii. Nu înţeleg de ce oamenii trebuie să-şi certifice relaţia. Chiar mi se pare o tâmpenie. Nu trebuie să-i demonstrezi nimănui - nimic. Tu ştii c-o iubeşti, ea ştie c-o iubeşti... şi viceversa. La dracu, dacă aveţi şi un kinder... şi el ştie că-l iubiţi. Pardon, simte. Nu e nevoie de o hârtie pentru asta. Pe un copil n-ai să-l prosteşti cu o hârtie, sau dacă o faci, n-ai s-o faci foarte mult timp. Ăla te simte, şi-ţi dă eject imediat, dacă eşti ipocrit.

Şi am ajuns unde doream. La copii. Sunt de părere că odată ce ţi i-ai dorit din suflet, şi te-ai chinuit de i-ai adus pe lume, trebuie să ai grijă de ei. Însă... eu unul nu-mi doresc copii. Nu în lumea asta. Cred cu tărie că lumea în care trăim e mult prea "dusă", bolnavă, şi murdară (fizic şi spiritual), ca să fac un copil. Poate pe o altă planetă, într-o altă galaxie, unde fiinţele sunt  evoluate şi numărul de cretini pe metru pătrat nu-l depăşeşte pe cel al furnicilor, da, acolo mi-aş dori un copil.
Nu există rahaturi din astea - "îl fac, şi mă descurc eu", "unde mânâncă doi, încape şi al treilea la masă", "e păcat", "trăieşti degeaba dacă nu faci un copil", şi alte mizerii de genul.
În ideea în care-l iubeşti cu adevărat, nu-l aduci la viaţă într-o lume ca a noastră, nu-l faci ca să-l chinui, dându-i o viaţă... plină de lipsuri, mai mult de atât, nu-l transformi în copia ta "mini", care să te ajute la bătrâneţe. Câţi dintre cei care visează cu un zâmbet tâmp pe faţă - să aibă urmaşi - merg la controale riguroase de sănătate? Păi... pi*da mă-tii, dacă vrei să-l faci, asigură-te că n-ai boli care i se transmit. Nici măcar o amărâtă de paradontoză. O iei deoparte pe mă-ta, şi pe tac'tu, şi pe bunicu', străbunicu'... şi cine pe dracu îşi mai aduce aminte de neamul tău, şi-i freci cu întrebări. Tataie... ai avut boala asta în tinereţe? Străbunicul ăla care mergea cocoşat de spate - avea toate doagele, sau îi săriseră câteva? Dacă răspunsul e unul neplăcut, şi dacă eşti om matur şi responsabil, atunci nu mai visezi cai verzi pe pereţi, şi te bucuri de viaţă lângă omul care te iubeşte, şi pe care-l iubeşti. Atât. Punct ! Ghici ce? Multe cupluri dacă ar fi puse în situaţia asta, s-ar destrăma. Şi atunci ar ieşi la iveală... "marea dragoste". Haha...

Noi întâi trebuie să ne elevăm pe noi înşine, ca specie, şi abia după aceea să avem pretenţia de a fi părinţi. De multe ori am fost întrebat:"păi, şi... ce, vrei acum să murim cu toţii, să nu mai facem copii?". Pare crud, însă răspunsul este... da. Scurt. Rece.
Ar trebui să primeze calitatea, şi nu cantitatea. Ideea de a avea un copil creează multora acea iluzie perfectă, de împlinire. Mi se ridică părul pe spate, când aud "mă împlinesc prin copilul meu". Păi... cred şi eu că oamenii "se împlinesc", dacă rămân mereu la aceleaşi...  organe spirituale, acelaşi "stomac" şi aceiaşi "plămâni", ca să-i numesc aşa, care din păcate au rămas la aceeaşi mărime, când de fapt ar fi trebuit să se mărească, odată cu trecerea secolelor.
Şi nu în ultimul rând, mai e de discutat un aspect, la un copil. Hai, recunoaştem, ssau nu... cu toţii ne prostim (mai mult sau mai puţin), când vine vorba de zodii. Aproape orice bărbat / femeie se întreabă - când vrea să agaţe / flirteze / cunoască pe cineva - ce zodie este "ţinta", dacă se vor potrivi, "ştie" deja "ce merge" şi ce nu... etc. Unii luptă împotriva curentului, şi vor să se cupleze cu persoane care nu le sunt compatibile din punctul ăsta de vedere, la modul general, pentru că dragostea poate fi mai tare decât zodia. Alţii se lasă duşi de val, pur şi simplu.
Dar sunt foarte puţini cei care se gândesc la aspecte de genul "ce fel de om va fi copilul meu". Toată treaba aici ţine de detalii. Şi culmea, nu sunt deloc de neglijat. Pe bune, acum... Câţi se gândesc la asta?  Da, tu îi vei da o educaţie, tu îl vei îndruma, dar esenţa lui va fi una anume. Poţi să te dai cu curu' de pământ, să-l mişti de pe orbită, că n-ai ce face în privinţa asta.
Câţi dintre "deştepţii" de taţi şi "deşteptele" de mame ştiu, atunci când anunţă cu emfază "vaaai, al meu vreau să fie Leu, să conducă", că tema astrală nu conţine nişte coordonate la fel de simple cu alea pe care ţopăie şi paşte fericită... vaca de la Milka?


Acum... singurul lucru pe care îl pot spune, ca să mă... contrazic :), este că nimic nu se compară cu zâmbetul inocent şi pur al unui copil. Da, am simţit asta... într-o seară rece, când mergeam îngândurat şi sobru pe una dintre străzile principale ale oraşului, şi mi-a ieşit în cale o prichinduţă care cred că m-a confundat cu cineva, sau poate era doar foarte prietenoasă. Şi-a întins mâinile, în semn de "stop, te-am prins!", şi mi-a arătat unul dintre cele mai calde, frumoase, şi minunate zâmbete pe care le-am văzut vreodată. N-am să mint... mi-a încălzit sufletul. Şi m-a făcut să zâmbesc, la rândul meu. Au trecut doi ani de atunci, cred, şi încă mă face să zâmbesc :)...