De la ani-lumină depărtare...

O știu, nu-i nevoie să mi se spună. Sunt un ciudat pentru unii, un tip oarecum normal pentru alții. La fel ca alți oameni care gândesc singuri, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Sincer? Nici nu mă interesează asta. Doar mai-marele unei țări trebuie să mulțumească pe toată lumea. Nu-s eu ăla. Eu am rămas la "nu-ți place(?), nu mânânci".
Deci...

Exista două tipuri de suferință, privind dintr-un anumit unghi. Primul tip - e cel cauzat de evenimente. Nu știi exact ce te supără, și de ce, parcă știi, da' parcă nu știi ce-ai vrea să faci. Sau nu vrei să cunoști cauza... și nu vrei să faci nimic. Vezi și reacționezi, dar nu cu toată ființa, ci într-o stare de somnolență.

Al doilea tip de suferință - e cel cauzat de conșientizarea gravității evenimentelor. Iar aici nu mă refer la capacitatea unui radar slab, care îți indică vag despre ce e vorba. Mă refer la conștientizarea unei probleme "cu toți senzorii". Adică... nu doar știi subiectul. Nu doar ai auzit lucrurile și nu doar le-ai trecut printr-un filtru ușor.
Ușor-ușor, mental - și mai apoi, sufletește - realizezi că e ceva în neregulă. Începi să simți lumea din jurul tău. Începi să te conectezi la ea, în timp ce o parte din tine urlă cutremurată că nu vrea să vadă urâtul adevăr al acestui plan de existență. Ceva în tine țipă, e un țipăt mut căruia buzele-ți, golite acum de sânge, nu-i pot da glas; ceva se zbate deznădăjduit în interiorul tău, cu disperarea acelui animal ce odată prins în capcană, este capabil să-și roadă piciorul, numai să scape.
E una să-ți fie aduse la cunoștință ororile de care este capabil omul, ca animal; și alta - să simți cu toată ființa că  oricât de bine ai sta la căldurică, departe de lumea dezlănțuită, ororile alea sunt cât se poate de reale și te pot atinge - și pe tine, și mai rău de-atât, pe cei dragi ție.

De-a lungul anilor... le-am vorbit oamenilor despre refuzul meu de "a face" copii. Mereu, aproape mereu... am fost întâmpinat cu acel "dar cum așa, zici tu că e greu, dar ai să vezi, merită; când îi vezi... când știi că sunt bucățică ruptă din tine, îți înseninează ziua, ești alt om, copiii fac lumea mai bună..."
Unii chiar au avut curajul să-mi spună în față "a, păi inseamnă că tu vrei să mai copilărești, n-ai chef de responsabilități". Sincer... apreciez faptul că ai curajul să-mi spui asta în față. Apreciez  de-asemenea faptul că tratezi lucrurile cu (o oarecare) seriozitate, chiar și dacă asta înseamnă să mă-nțelegi greșit. Ce nu apreciez, în schimb, este că dai dovadă de egoismul cras al celui/celei care crede că merită o jucărie vie.

"A, păi înseamnă că nu prea îți plac copiii". Păi... depinde. Afirmația/constatarea însăși mi se pare ciudată. De ce mi-ar plăcea copiii, la urma urmei?  Pentru că-s frumoși fizic? Hmm, prea puțin. Pentru că dau dovadă de inteligență? Plm... și primatele dau dovadă de asta. Atunci? Îmi place un copil dacă radiază ceva frumos și bun, ca ființă. Dacă n-o face, evident răspunsul meu e "nu". Ai putea să mă întrebi la fel de bine dacă te plac pe tine. Păi... dacă ești genul de dobitoc-adult care "dă" cu bormașina la ore nepotrivite, ascultă manele la maxim în timp ce face grătar în spatele blocului, când vecinii au rufe la uscat, evident că nu te plac, în morții mă-tii.
Desigur... dacă te-ajută, poți să mă urăști pentru că-ți arunc un adevăr în față. Dar asta nu face mai puțin important adevărul în sine.
Hai să lămurim o treabă. Copilul nu este un... animal de companie. Nu este nici un... instrument destinat plăcerilor proprii, emisiune de divertisment, și nici punctul de sprijin pe care ți-l pregătești frumos, pentru bătrânețe, fiindcă că n-ai curajul și demnitatea să mori de unul singur.
În momentul în care începi să realizezi pe ce fel de lume trăiești... începi să vezi procrearea cu alți ochi. Desigur, pentru a vedea lucrurile într-un mod (pe care-l numesc eu...) firesc și sănătos, e nevoie de o doză (măcar mică) de altruism. E nevoie să te gândești la acel viitor copil și să-ți dai seama ce efect va avea viața asupra lui, asupra lui și NU... asupra ta. Pentru că oricât ai încerca, nu-l poți feri de durere.
Acum... indiferent că te afli în Statele Unite sau în România...
... vrei, nu vrei... trebuie să-mi dai dreptate. Cum vrei să ți-o spun? Frumos? Trăiești într-un glob de cristal. Ok, nu vrei să ți-o spun frumos? Ești un prost orb, iar lumea în care trăiești e futută. Pe bune. Dacă ies bani - avocații fac scăpați criminali, dacă ies grămezi de bani - doctorii ucid, iar politicienii trag sforile câte unui genocid, în același timp în care participă cu  o mină serioasă la ceremonii de genul celei închinate lui Nelson Mandela.
Fac o paranteză aici.
Să ai un Obama sau un Ponta la o ceremonie de genul - este una dintre cele mai mari insulte pe care i le poti aduce defunctului "sărbătorit". Cum a spus Obama? "Over 30 years ago, while still a student, I learned of Nelson Mandela and the struggles taking place in this beautiful land, and it stirred something in me.  It woke me up to my responsibilities to others and to myself, and it set me on an improbable journey that finds me here today.  And while I will always fall short of Madiba’s example, he makes me want to be a better man. He speaks to what’s best inside us."
Deci... tipul ăsta, care dă ordine să fie uciși copii, femei, tineri sau bătrâni nevinovați în Siria, Liban, Afganistan, Pakistan, Iran, Irak... și multe altele, ăsta vorbește despre responsabilități și despre a fi mai bun. Incredibil.
AICI aveți niște mostre de... "responsabilitate" și "bunătate".

Iar Ponta?
"În urmă cu 65 de ani, pe 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Cred că astăzi este ziua potrivită pentru călătoria la capătul căreia voi aduce un omagiu din partea poporului român fostului președinte sud-african Nelson Mandela"
Madiba ne-a învățat că dreptatea, egalitatea, libertatea și pacea sunt valori spre care tinde spiritul uman. E important să ținem minte că toți avem dreptul să trăim în armonie"

Serios? Băi Ponta, tu chiar vorbești serios? Dreptate? Egalitate? LIBERTATE? Pace? Armonie, băi Ponta? Eu unul nu te cred. Stai așa, nu-s singurul din țara asta care nu te crede. Pardon, nu-s singurul din lumea asta, pentru că acum știe toată lumea cine, și ce ești.

Ca idee, cititorule... lumea în care trăiești e plină de "din ăștia".

Ok, să revin.
Îți place, sau nu, cititorule, trăiești într-o lume a sângelui. Istoria speciei umane e clădită pe sânge, fie că-i vorba de americani, ruși, australiaeni, englezi, francezi, chinezi, coreeni, vikingi... sau mai știu eu cine.
Ca și când radiațiile solare, frigul, inundațiile, furtunile, secetele, multele boli împreună cu multele lor mutații - nu erau de ajuns; își mai fac și oamenii rău, unul altuia. Iar aici nu vorbesc despre glume nesărate, răutăcioase. Vorbesc despre trădare, crimă, viol, furt, tâlhărie, umilință, violență, îngrădirea libertății, exprimării, represiune si opresiune, etc, etc.
Vorbesc despre lucruri care se întâmplă în toată lumea, inclusiv la noi în țară; iar asta nu se-ntâmplă de ieri, de azi.
Tot n-ai înțeles? Atunci... fă un efort de imaginație și închipuie-ți cum ar fi să ți se-ntâmple ție. Închipuie-ți clipele de dinaintea unei morți premature, deoarece a hotărât altcineva pentru tine cât și cum trăiești. Închipuie-ți că ești bătut/ă și violat/ă, trădat/ă, tâlhărit/ă, umilit/ă; închipuie-ți că ți se bagă pumnul în gură atunci când vrei să spui ceva. Vrei să încerci ceva mai rău de-atât? Închipuie-ți că persoanele dragi ție pot păți asta. Iar acum... fă un pas înainte, deschide larg ochii, și realizează: ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ TRĂIEȘTI AȘA CEVA.

Stai liniștit, nu-i nevoie să-mi dai dreptate. Știu... că am dreptate.
De aceea îmi păstrez neclintit ideea că a aduce un copil pe lumea asta... e un lucru rău, aberant, chiar.
Ca să fiu clar, am s-o  mai spun o dată: e un lucru rău - nu pentru tine, ci pentru el.
... și poate, poate... data viitoare când dai să deschizi gura pentru a-i vorbi de responsabilitate unui om care n-are copii, gândește înainte. 

Acum că te-ai convins (ori ai început să te convingi) de faptul că "lumea-i o pârnaie în aer liber", spune-mi, cum e? Așa-i că începe să doară? Așa-i că durerea-i cumplită? Așa-i că nu știi ce să faci?
... și ia spune-mi, cumva te gândești la ștreang? Păi dacă da, stai așa, tăticu'... tocmai ai turnat un plod. Nu poți să-l lași în drum.  Trebuie să lupți pentru el, cu tot suflul.

Cumva e paradoxală idioțenia asta, dar mulți dintre cei care nu-s pregătiți pentru viață, procreează. Uite-așa am ajuns la una dintre cele mai cretine afirmații făcute vreodată - "păi, da, asta e menirea omului pe Pământ". "Păi"... dacă asta-i tot ce poți, să te-nmulțești, e clar... Nu-i mare diferență între tine și-un animal (oricare ar fi ăla).
Oamenii "fac" copii tocmai pentru că au nevoie de ceva care să le-ndulcească viețile alea, mici și serbede, pe care n-au puterea să și le trăiască singuri.
... și tocmai ăștia, care nu se cunosc pe sine și care nu știu cu-adevărat pe ce fel de lume trăiesc, tocmai ei se găsesc... să-l învețe pe altul "ce și cum".


... și-n timp ce unii m-au auzit vorbind despre subiectul în cauză și m-au privit cu suspiciune, crezând că bat câmpii și vreau să par interesant sau original, eu mi-am continuat drumul, observând.

Călatoria în spațiu? Omenirea abia a reușit s-ajungă pe Lună.

Iar eu? Vă salut de la mare depărtare!

sursa foto: http://good-wallpapers.com/misc/23324

Unul dintre cele mai importante lucruri - APA

Detalii despre apa şi nitraţii pe care-i consumăm fără să ştim mare lucru detalii aici.


Vă invit să votaţi legea apei aici: http://www.legea-apei.ro/formular.html

Da, te evit

Nu ştiu să zic la ora asta în procente... cât din experienţa de viaţă devine înţelepciune, şi cât devine simplă linişte. Ce ştiu... este c-am înlăturat rând pe rând lucrurile care nu-mi plăceau şi nu-mi făceau cinste, la fel cum am scos din 'ecuaţie'  oamenii care nu se ridicau la nivelul aşteptărilor mele. Ca să-mi definesc unele lucruri în viaţă a trebuit să experimentez tot felul de tâmpenii şi să mă pun în tot felul de situaţii - una mai ridicolă decât cealaltă. Şi-am experimentat... de la băutul şi fumatul fără măsură, răstitul la bocanci, glumele cretine "cu băieţii" - până la bâjbâitul pe întuneric a  unei necunoscute care dintr-o sala de cinematograf cam goală s-a aşezat (unde?)... lângă mine.
... de la flirturile stupide de pe net cu femei ce-l caută pe cavalerul salvator cu armura lui strălucitoare şi  sfârşesc lamentabil prin a da doar peste o lance nouă - până la petrecerile unde de prea mult confort oamenii se dau în stambă, oameni despre care instinctul îmi spunea: 'ceva e în neregulă', dar cărora le-am acordat dacă nu una, atunci mai multe şanse.
... de la nesfârşitele ore petrecute în fel şi fel de anturaje, cu "prieteni" care nu vedeau mai departe de următoarea sticlă de băutură şi următoarea femeie în... următorul boschet - până la oameni "înalţi" şi cuminţi, pe care dacă-i luai puţin la scuturat realizai că nu-s chiar atât de spirituali, ba mai mult de atât... că nu-s tocmai normali la cap, şi că de fapt făceau eforturi să se ridice la înălţimea unui grup doar ca să pară interesanţi, pentru că asta-i cruda realitate - erau nişte trişti incapabili să-şi depăşească condiţia.

... de la tinere care erau atât de aeriene încât nu-şi găseau curul nici cu ambele mâini - până la "femei" care afişau o falsă maturitate/siguranţă de sine şi care se comportau aşa cum numai nişte adolescente ştiu s-o facă, care ori manifestau o lipsă (reală) de interes pentru bani, ori se bălăceau în noroiul snobilor cautând "ieşirea".
... de la "mute" care nu-s în stare să-ţi spună ce le displace - până la "femei" care-ţi spun radiind prosteşte "vai, ştii... vreau  sa fac un copil cu tine". Mda... am trecut şi prin shit-ul ăsta. Ce să zic... aproape toate muierile visează la masculi alfa care să le ducă pe cele mai înalte culmi şi să lupte pentru ele... şi cam aproape toate uită cel mai important lucru - că trebuie să merite efortul ăsta din partea unui bărbat.


Am cunoscut oameni... şi-am gustat din viaţă...
... şi pe cât de mulţi am cunoscut, pe atât de puţini mă pot baza. Motiv pentru care prefer muşcătura apăsată a singurătăţii în locul companiei oferite de diverse personaje smălţuite în culori şterse.


Şi cu toate astea... nu mă pot considera marele înţelept. Nu le-am făcut pe toate... şi în mod sigur nu le-am făcut pe toate bine. În exagerarea lor, unii ar spune că sunt mare şi tare, ori că-s aşa şi pe dincolo...
Eu aş spune doar că ştiu pe ce lume trăiesc... şi că am ceva curaj.

Dacă acum 20 de ani eram foarte prietenos şi bun cu toată lumea, la ora asta mă uit urât până şi la contactele virtuale. Dacă nu te cunosc şi-mi dai "friend request" - "cine eşti şi ce dracu vrei?" e prima întrebare care-mi vine în gând. Pentru că m-am săturat de lameri/ţe, fuckeri, idioţi şi alte personaje cu mintea'n cur.

La dracu... nu-s genul "dalai lama", şi nu, n-am toate răspunsurile. Le am doar pe-ale mele. Şi doar eu ştiu cum le-am dobândit. Ceea ce-mi dă dreptul să am o filosofie proprie şi să fiu... eu însumi. Restul... e poveste ce merge din gură-n gură, snacks-ul pe care-l ronţăie unii când n-au ce face, la o cafea.
Nu-s extraordinar de interesant dar nici nu trec neobservat. Însă... într-o lume cretină cum e asta în care trăim... mi-ar plăcea să trec neobservat de multe ori.


M-aş bucura dacă oamenii ar deschide dracului ochii - să vadă lucrurile aşa cum sunt în realitate, să gândească pentru sine şi să-şi cântărească corect faptele. M-ar bucura enorm să ştiu că oamenii depun eforturi să privească înainte în timp consecinţele lucrurilor pe care le fac. Ca şi când ar privi o autostradă în lung...

Cred că-ncep să-mi pierd răbdarea cu specia umană...

Gaura şi primăria

Abia ce m-am întors din parcul Eminescu, unde am stat la o pipă-două. Genul de după amiază însorită, şi în acelaşi timp, puţin răcoroasă, combinaţie pe care o iubesc. Toate bune şi frumoase, pun mâna şi-mi torn tutun, îl îndes frumos, aprind şi pufăi de câteva ori, sub soarele galben-portocaliu. Minunat. Şi-mi sun un prieten, să stăm la taclale. Ne povestim una, alta... eu mă mut între timp de pe o bancă fără vreo doua şipci, pe una puţin mai întreagă, ca să am de ce mă rezema.
Şi o ţinem aşa... până la un moment dat, când aud un copil ţipând şi plângând. Mă uit în faţa mea... nu văd copilul. Iar în mintea mea se conturează o imagine, văzând-o pe maică-sa aplecată peste o gaură în ciment. Am înlemnit, pentru câteva secunde, aducându-mi aminte neplăcutul moment pe care l-am avut pe faleză cu Athos, câinele meu (care acum e prin alte lumi, sper eu mai bune)... şi nu în ultimul rând, amintindu-mi de ce-a păţit un cunoscut de al meu, care a avut probleme grave de la o căzătură de genul, pe marginea unei canalizări.
Şi realizez, după ce mă trezesc din şoc, că puştiul căzuse în puţul de ciment, după ce călcase pe tabla de 1,5 ce ţinea loc de capac. Acum... fie vorba între noi... până şi un prichindel de 10-15 Kg poate să apese suficient de tare, încât să mişte un obiect de genul, mai ales atunci când "capacul" are marginile îndoite.
Închis telefonul din zbor (bătrâne, iartă-mă, te sun mai târziu), alergat până la locul cu pricina... Deja mama lui fusese mai rapidă, şi-l trăsese de acolo de mânuţe. Cum nu mai e nimic de spus în momente de genul, am evaluat repede situaţia - puştiul părea a fi teafăr, aşa c-am aranjat "capacul" ruginit la loc... sperând că aia o să-i fie ultima victimă.

M-am întors pe bancă dezgustat.  Mda... o minunată după-amiază  de toamnă. Secolul XXI. Galaţi. În plin Centru, nu ai siguranţa că pleci - tu, sau un altul - teafăr. Dacă te aşezi pe o bancă să fumezi în linişte, există în mod sigur un nebun care vrea să se aşeze lângă tine, deşi mai sunt alte zece bănci libere. Şi care începe să vorbească tâmpenii. Şi dacă nu e vreunul din ăsta, e vreun pui de ţigan care vrea să îi dai "şi lui un ban".Şi dacă nu-i un pui de ţigan, e un ţigan în puterea vârstei, care vrea "şi el" o ţigară. Şi dacă nu-i un ţigan, e o bancă strâmbă, fără o şipcă, de pe care vezi (sau nu) cum cade un copil în canalizare.

.......................................................................................................

Once a tiger, always a tiger

Am anunţat acum câteva zile bune că particip la concursul organizat de Simpler, pentru că mi s-a părut chiar faină ideea de a intra într-o competiţie puţin alambicată, unde probele sunt stabilite de participanţi, şi nu de organizatori. Fac treaba asta de dragul competiţiei, mai mult.
 Mănuşa a fost aruncată (cu graţie) de  ANM, o frumoasă domnişoară care se bucură de acelaşi aer industrial ca şi mine :), în minunatul "oraş roşu".
Deeci... trebuie să scriu despre o idee pe care o susţin cu tărie, şi pe care nu mi-ar dărâma-o nimeni. Cu argumente. Toate bune şi frumoase, până aici. Partea mai grea e cea în care trebuie să mă contrazic singur. Aici... :)... vedem ce iese.

Sunt mai multe aspecte în care se vede că sunt... "animal". Sălbatic. Asta însemnând că nu-s genul care se lasă domesticit, prostit, manipulat, pe care braţul căruia aşezi moale şi sofisticat nişte degete, şi capeţi controlul. Îmi trag uneori o faţă de prost, aşa, cu o mână, dar numai eu ştiu că mâna cealaltă stă pe mânerul "sabiei".
Şi una dintre laturile unde se vede, e câmpul ăla pe care-l completez la unele formulare cu... "necăsătorit". Am chiar o mare satisfacţie când scriu / aleg asta. Pentru că nu cred în căsătorie.
Nu cred în amărâtul ăla de carton, numit  certificat de căsătorie, oricât de mult preţ ar pune alţi oameni pe idee, şi orice "beneficii" mi-ar aduce. Cred în mine, şi în sentimentele mele. Uşor de crezut, sau nu, sunt mai durabile decât o bucată de hârtie cu ştampilă recunoscută în toate statele lumii. Nu înţeleg de ce oamenii trebuie să-şi certifice relaţia. Chiar mi se pare o tâmpenie. Nu trebuie să-i demonstrezi nimănui - nimic. Tu ştii c-o iubeşti, ea ştie c-o iubeşti... şi viceversa. La dracu, dacă aveţi şi un kinder... şi el ştie că-l iubiţi. Pardon, simte. Nu e nevoie de o hârtie pentru asta. Pe un copil n-ai să-l prosteşti cu o hârtie, sau dacă o faci, n-ai s-o faci foarte mult timp. Ăla te simte, şi-ţi dă eject imediat, dacă eşti ipocrit.

Şi am ajuns unde doream. La copii. Sunt de părere că odată ce ţi i-ai dorit din suflet, şi te-ai chinuit de i-ai adus pe lume, trebuie să ai grijă de ei. Însă... eu unul nu-mi doresc copii. Nu în lumea asta. Cred cu tărie că lumea în care trăim e mult prea "dusă", bolnavă, şi murdară (fizic şi spiritual), ca să fac un copil. Poate pe o altă planetă, într-o altă galaxie, unde fiinţele sunt  evoluate şi numărul de cretini pe metru pătrat nu-l depăşeşte pe cel al furnicilor, da, acolo mi-aş dori un copil.
Nu există rahaturi din astea - "îl fac, şi mă descurc eu", "unde mânâncă doi, încape şi al treilea la masă", "e păcat", "trăieşti degeaba dacă nu faci un copil", şi alte mizerii de genul.
În ideea în care-l iubeşti cu adevărat, nu-l aduci la viaţă într-o lume ca a noastră, nu-l faci ca să-l chinui, dându-i o viaţă... plină de lipsuri, mai mult de atât, nu-l transformi în copia ta "mini", care să te ajute la bătrâneţe. Câţi dintre cei care visează cu un zâmbet tâmp pe faţă - să aibă urmaşi - merg la controale riguroase de sănătate? Păi... pi*da mă-tii, dacă vrei să-l faci, asigură-te că n-ai boli care i se transmit. Nici măcar o amărâtă de paradontoză. O iei deoparte pe mă-ta, şi pe tac'tu, şi pe bunicu', străbunicu'... şi cine pe dracu îşi mai aduce aminte de neamul tău, şi-i freci cu întrebări. Tataie... ai avut boala asta în tinereţe? Străbunicul ăla care mergea cocoşat de spate - avea toate doagele, sau îi săriseră câteva? Dacă răspunsul e unul neplăcut, şi dacă eşti om matur şi responsabil, atunci nu mai visezi cai verzi pe pereţi, şi te bucuri de viaţă lângă omul care te iubeşte, şi pe care-l iubeşti. Atât. Punct ! Ghici ce? Multe cupluri dacă ar fi puse în situaţia asta, s-ar destrăma. Şi atunci ar ieşi la iveală... "marea dragoste". Haha...

Noi întâi trebuie să ne elevăm pe noi înşine, ca specie, şi abia după aceea să avem pretenţia de a fi părinţi. De multe ori am fost întrebat:"păi, şi... ce, vrei acum să murim cu toţii, să nu mai facem copii?". Pare crud, însă răspunsul este... da. Scurt. Rece.
Ar trebui să primeze calitatea, şi nu cantitatea. Ideea de a avea un copil creează multora acea iluzie perfectă, de împlinire. Mi se ridică părul pe spate, când aud "mă împlinesc prin copilul meu". Păi... cred şi eu că oamenii "se împlinesc", dacă rămân mereu la aceleaşi...  organe spirituale, acelaşi "stomac" şi aceiaşi "plămâni", ca să-i numesc aşa, care din păcate au rămas la aceeaşi mărime, când de fapt ar fi trebuit să se mărească, odată cu trecerea secolelor.
Şi nu în ultimul rând, mai e de discutat un aspect, la un copil. Hai, recunoaştem, ssau nu... cu toţii ne prostim (mai mult sau mai puţin), când vine vorba de zodii. Aproape orice bărbat / femeie se întreabă - când vrea să agaţe / flirteze / cunoască pe cineva - ce zodie este "ţinta", dacă se vor potrivi, "ştie" deja "ce merge" şi ce nu... etc. Unii luptă împotriva curentului, şi vor să se cupleze cu persoane care nu le sunt compatibile din punctul ăsta de vedere, la modul general, pentru că dragostea poate fi mai tare decât zodia. Alţii se lasă duşi de val, pur şi simplu.
Dar sunt foarte puţini cei care se gândesc la aspecte de genul "ce fel de om va fi copilul meu". Toată treaba aici ţine de detalii. Şi culmea, nu sunt deloc de neglijat. Pe bune, acum... Câţi se gândesc la asta?  Da, tu îi vei da o educaţie, tu îl vei îndruma, dar esenţa lui va fi una anume. Poţi să te dai cu curu' de pământ, să-l mişti de pe orbită, că n-ai ce face în privinţa asta.
Câţi dintre "deştepţii" de taţi şi "deşteptele" de mame ştiu, atunci când anunţă cu emfază "vaaai, al meu vreau să fie Leu, să conducă", că tema astrală nu conţine nişte coordonate la fel de simple cu alea pe care ţopăie şi paşte fericită... vaca de la Milka?


Acum... singurul lucru pe care îl pot spune, ca să mă... contrazic :), este că nimic nu se compară cu zâmbetul inocent şi pur al unui copil. Da, am simţit asta... într-o seară rece, când mergeam îngândurat şi sobru pe una dintre străzile principale ale oraşului, şi mi-a ieşit în cale o prichinduţă care cred că m-a confundat cu cineva, sau poate era doar foarte prietenoasă. Şi-a întins mâinile, în semn de "stop, te-am prins!", şi mi-a arătat unul dintre cele mai calde, frumoase, şi minunate zâmbete pe care le-am văzut vreodată. N-am să mint... mi-a încălzit sufletul. Şi m-a făcut să zâmbesc, la rândul meu. Au trecut doi ani de atunci, cred, şi încă mă face să zâmbesc :)...

Un' te duci? La dracu. Vii si tu?

Zilele trec, şi mă întâlnesc cu fel şi fel de oameni, care odată ajunşi faţă 'n faţă cu mine, mă seacă cu întrebări - vor să afle ce  mai e cu mine şi cu viaţa mea. Nu că le-ar păsa multora - dintre toţi, doar câţiva - îi număr pe degete, şi de multe ori... de la o mână - dau un amărât de apel, să mă întrebe ce mai fac şi dacă mai respir.
Şi-mi aduc aminte de o cugetare...
"Fake friends are like shadows: always near you at your brightest moments, but nowhere to be seen at your darkest hour."  Am eu ce am cu zicalele şi alte alea...
Dar pe respectivii nici măcar prieteni falşi nu-i poţi numi... pentru că n-au fost niciodată aproape. Dar... de ce să nu se bage şi ei în seamă?...
Nu în ultimul rând, mulţi întreabă doar ca să-ţi arate că au cu ce să se laude. Şi treaba asta îmi provoacă o greaţă subtilă, aşa.

Sunt de-a dreptul "copleşit" de atâta "atenţie". În câteva secunde plouă cu întrebări, şi dracu' - n-am umbrelă la mine. Ce-am mai făcut, pe unde mai lucrez (...păi, cine ştie, dacă am nevoie de tine...), ce mai fac părinţii - mama, tata (deşi unii n-au absolut nici o treaba cu ei, iar alţii ştiu prea bine că n-am nici o treabă cu al doilea), dacă m-am căsătorit şi mi-am găsit "şi eu" o fată, şi n-am făcut vreun pui de om, mic şi urlător.
Ăăă... nu. "A... tu vrei să mai copilăreşti, aşa... "
Nu. Nu kinderi care să-mi strice somnul, pe motiv că "las şi eu ceva în urmă, pe lumea asta", nu "fete" - cu mintea'n curul pe care nu şi-l găsesc nici dacă-l caută cu amândouă mâinile, nu căsătorie - unde trebuie să-mi presez sentimentele între o bucată de carton şi o ştampilă, şi nu, n-am job, pentru că sar brusc de pe fix - atunci când oamenii îşi închipuie că patron e acelaşi lucru cu faraon, şi angajat e acelaşi lucru cu sclav. Şi unul dintre puţinele lucruri care mă amuză - e faţa celui care îmi pune întrebările, când îi spun că ultimul care a încercat să joace faraon cu mine, şi-a dat seama în timp util că e la un pas de oase rupte şi-un cap spart, şi i-au trecut aerele instant. "Băi da' rău mai eşti". Serios? Eu spun că-s normal. Anormal eşti tu, pentru că accepţi mizerii şi pleci capul. "Da, mă... dar trebuie să supravieţuim, ce facem acum, tu nu vezi cum e lumea asta în care trăim?..." Ei lasă de supravieţuieşte tu. Pe tine te-a mâncat în cur să faci plozi, şi să te însori/măriţi, să ai casă, maşină, plasmă şi frigider în rate... acum ţine capul în pământ, şi întreabă-te dacă trebuie să plăteşti penalizări pentru c-ai tras un pârţ în Centru.
Capul plecat, sabia nu-l taie... dar nici soarele nu-l vede.

"Lasă, că ai să te linişteşti şi tu", mai încearcă unii. Păi, frăţie... dacă n-am făcut-o până la ora asta, înseamnă că ştiu eu ce ştiu. Şi ghici ce... nu "mai copilăresc, aşa..."
Despre unele lucruri pe lumea asta pot spune ceva - că a devenit mai important să nu le faci, decât să le faci. Mulţi nu relizează. Roata s-a întors, se pare. Iar eu?... Îmi văd de drum.

Toată lumea e curioasă ce-am făcut, ce cale am ales în viaţă, şi "ce-am realizat".
Cum spunea un personaj din cărţile lui Karl May?  
"Vin din 'colo, şi merg încolo."

 sursa foto: Google, http://patchstop.com/index.php?l=product_detail&p=926