"... αи∂ σиcɛ ʏσʋ ωακɛ, тяʋℓʏ ωακɛ, ʏσʋ'ℓℓ яɛмɛмвɛя, тσσ."

vineri, 4 noiembrie 2011

Cât de român eşti?

Îmi aduc aminte zâmbind de ce-mi povestea un cunoscut, cu ceva timp în urmă. Îmi spunea că bunicul lui  - în ciuda faptului că ar avea nevoie să consume lactate, refuză cu încăpăţanare să cumpăre iaurt din comerţ. Pentru că omul, aflat la o vârstă respectabilă, spune că el n-a pomenit ca un iaurt să fie bun de mâncat  după 2-3 săptămâni, şi în consecinţă... nu pune gura pe lactatele din magazine.
Ascultându-l pe nepot, mi-am spus "uite că mai există oameni care nu se conformează". Da, încă mai sunt pe lume oameni de genul, care refuză să cumpere unele produse de pe piaţă; oameni care preferă roşia mică şi colorată, mărul care miroase şi are gust... de măr. Încă se preferă ardeiul, gogoşarul, pătrunjelul, căpşuna - crescute în grădină, în locul suratelor care sunt mai mari şi mai... "plasticate", de import. Da, ăsta e cuvântul. Arată de parcă ar fi făcute din plastic. Pentru că un om înaintat vârstă are alte puncte de reper, datorită anilor în care s-a hrănit cu fructe şi legume crescute în grădini, şi produse lactate naturale - el ştie cât de mare e normal să crească un ardei capia sau o roşie, şi ce gust are cu adevărat o căpşună. Pe el n-ai să-l păcăleşti cu lapte la cutie, pe care azi îl aduci în magazin, şi îl vinzi peste o lună, nici cu pâine trasă în folie de plastic care rezistă câteva zile, ce are consistenţa unei bucăţi de hârtie la mestecat, şi nici cu fasolea cu ciolan la conservă, care are termen de garanţie de vreo doi ani, aşa. Nu. Omul  respectiv se uită peste/prin toate, şi spune "eu nu mânânc mizeriile astea".

Spre deosebire de alţii, noi ca români - avem o istorie lungă. A noastră. Poate nu e cea mai bună, nu e cea mai curată, dar o avem. Acum... oi fi crezând eu în reîncarnare, azi sunt aici, peste o sută de ani în Japonia...
Dar... hmm...
Azi... mă aflu în România. Sunt român. Şi ca român, deşi nu sunt un mare fan al zeilor, mi-ar fi plăcut ca ai noştri să fi rămas cu Zamolxe al dacilor, în loc să importe divinităţi palide din alte culturi. Îmi doresc ca limba pe care o vorbim să nu fi fost atât de presărată de cuvinte străine, doar pentru că dau mai bine în societatea noastră pestriţă, pentru că avem o limbă frumoasă.
Am prins vreo 15 ani de viaţă, înainte de revoluţie. Timp în care am ieşit pe stradă încălţat cu pantofi româneşti, îmbrăcat cu haine româneşti, şi în care acasă am mâncat româneşte. Şi nu mă plângeam prea mult atunci. Pentru că pantofii ţineau, hainele rezistau la spălat, soare, şi chinurile orelor de joacă, iar mâncarea era... mâncare. Adică... roşia era roşie. De un roşu puternic. Şi avea gust. Pâinea era pâine. Adica mâncai două-trei felii, şi cam te apropiai de saţietate. Merele erau frumoase, colorate de soare, şi parfumate. Aveam pe vremea aia doar câteva chestii pe care le-aş fi mâncat non-stop. Una dintre ele era prăjitura Laura, care era mult prea mare pentru mine pe vremea aia. Ori aveam eu gura mică... :)). Şi ce era?... o simplă prăjitură făcută dintr-o gelatină galbenă şi două straturi de aluat, date cu zahăr pudră. Ei bine, gelatina aia era bestială.
Asta era una. A doua - era binecunoscuta prăjitură "Siret". O altă chestie, care atunci când era proaspătă, era demenţială. A treia - era chestia aia sub formă de baton, care se găsea la chioşurile de îngheţată, din lapte praf. Iubeam batoanele alea, aş fi mâncat până mi s-ar fi făcut rău, da ' noroc de mama, care a avut grijă să-mi dea cu porţia. A patra, era îngheţata de ciocolată, în cornete / pahare comestibile. Îmi aduc aminte ca uneori mâncam câte 5-7 pe zi. Obicei care a rămas, dar sub o altă formă... în ziua de azi, dacă îmi iau, păi... hmm... îmi iau un tort întreg. Şi nu e mic deloc :). Şi ultima chestie, Pepsi la sticlă. Avea un gust de băutură răcoritoare, şi ghici ce?... chiar era răcoritoare. Pentru că nu producea sete, aşa cum fac cele mai multe băuturi în ziua de azi.

Şi... după cum spuneam, nu prea mă plângeam de lucrurile româneşti. Am început să mă plâng mai târziu, dar nu de cele româneşti, ci de cele chinezeşti. Turceşti. Pentru că erau extraordinar de proaste. Şi lipsite de gust. În primă fază am fost  încântat, aşa cum a fost multă lume. Produse ieftine!
Începând cu banalul ac de cusut, care ţi se rupea în mână când ţi-era lumea mai dragă, şi terminând cu hainele şi electronicele. Şi atunci începeai să te întrebi "unde sunt produsele româneşti?", şi îţi venea să urli... "le vreau înapoi!!!"
Da. Haine făcute  de noi. Cu ţesătura ca lumea. Încălţăminte care ţinea la tăvăleală. Atât de bună era încălţămintea făcută de români, ca pleca la export. Electronicele făcute de Tehnoton aveau un aer puţin rusesc, robust, dar mergeau. Funcţionau. Chiar bine. Mai ţine minte cineva tenişii Drăgăşani? Oţelul, toate fiarele pământului, şi toate maşinăriile posibile... făcute de români? Arta populară, şi altele...
E un lucru pe care nu l-am înţeles. Acela că băgăm bani în buzunarele altora, de peste hotare, cumpărându-le produsele. De ce să nu le producem noi, şi să le consumăm... tot noi?

...  revenind...
real a luat frumoasa iniţiativă de a încuraja producătorii români, cu programul “Produceţi româneşte, vindem româneşte”.



Astfel... în primul rând... produsele care se vor găsi pe rafturi - vor fi naturale. Şi acum, ca notă - câţi dintre noi nu ne-am dorit asta... să dăm peste un măr a cărui gust ne aduce aminte de copilărie, cultivat de mâna unui român?
În al doilea rând, viaţa trăită în viteză ne-a făcut să ne îndepărtăm puţin de reţetele tradiţionale, şi să ne axăm alimentaţia pe chestii care se gătesc rapid, şi nu sunt neapărat sănătoase. Nici nu mai ştim bine ce e aia mâncare românească. Motiv pentru care real şi-a propus să ne ajute să le redescoperim.
În al treilea rând... un comerţ de genul încurajează producătorii locali şi ajută la dezvoltarea zonei  în care se practică.
Toate astea se traduc în mai multe locuri de muncă. Lucru deloc de neglijat. Cu mai mulţi bani se pot face mai multe lucruri, şi creşte nivelul de trai. Mai multe locuri de muncă = mai mulţi oameni care trăiesc cât de cât decent. Mai mulţi oameni care au condiţii decente de viaţă = o societate care are şanse mai mari de a se eleva. În postura de clienţi, am putea beneficia de reţete culinare de care n-am auzit, şi care sunt poate pe cale de dispariţie.
Şi nu în ultimul rând... cine mânâncă sănătos, trăieşte sănătos.
În esenţă... idei şi motive sunt. O grămadă, chiar. Şi s-a găsit cineva să le pună în practică.
Iar eu? Nu pot decât să mă bucur că se întâmplă asta. Spre deosebire de mulţi alţii, eu am rămas în ţară. Şi... nu bat câmpii... am visat la vremuri în care să am parte de produse bune. Făcute de români.
Poate că ăsta e începutul.
Cine ştie? :)


postare scrisă pentru etapa 15 SuperBlog 2011

8 comentarii:

  1. Cred ca toti suntem satui peste cap de turcisme si chinezarii, aproape ca fac alergie cand le vad peste tot, cat despre fructele naturale, eu am un mar in curtea casei de la tara care a facut fix 10 mere. Frumoase, gustoase, dar atat de putine... :( Nu mai suport merele Idared din Polonia. Vreau sa simt iar aroma copilariei si chiar intentionam sa scriu un articol despre asta chiar azi. Era programat demult, insa pe ultima suta de metri m-am razgandit...
    Si tu ai dreptate, Pepsi parca avea alt gust cand eram noi copii. Multe s-au schimbat de atunci. In rau, in bine?

    RăspundețiȘtergere
  2. ... unele chestii, @Nice, in mod sigur in rau. Acum... nu ma omor dupa traditiile romanesti. Insa mancarea traditionala... aia e mancare. Buna. Sunt multi altii, de pe alte meleaguri, care nu au nici jumatate din retetele de la noi, cred.

    RăspundețiȘtergere
  3. Apropos de mancarea traditionala romaneasca, am intrebat-o pe Alicee(o prietena din blogroll)cum e cea din Maroc(locuieste acolo pentru o perioada). Raspunsul ei m-a cam uimit si m-a pus pe ganduri. A caracterizat bucataria marocana ca fiind mai diversa si mai gustoasa ca a noastra.

    RăspundețiȘtergere
  4. prăjitura Laura era genială! :D și corăbioarele... mie-mi plăcea înghețata de la dozator, era una roșie, nu știu din ce, da' bună mai era...
    indienele și prăjitura Bibescu, aia cu frișcă adevărată + citronada de la cofetărie...yummy...:)

    ai mare dreptate îi ceea ce spui despre produsele românești. dintre toate ghetele mele, (unele destul de scumpe și de la firme cunoscute) cele care au rezistat și pe care le port de 3 ani sunt unele românești...celelalte au toate talpa crăpată strategic, dintr-o parte-n cealaltă.../:)

    RăspundețiȘtergere
  5. @Ina - corabioarele mi se pareau inecacioase uneori. Alteori erau bune. Ghici ce? :))... locuiam deasupra cofetariei Eliana, mereu dadeam tarcoale cu marunti in buzunare, sa-mi mai cumpar ceva:D.
    Cred ca mai erau savarinele - care-mi placeau(pe vremea aia se faceau savarine ca lumea). De indiene nu-mi aduc aminte, curios.
    :)

    RăspundețiȘtergere
  6. hehe, eu - "vecină" cu cofetăria Dunărea... :D o vizitam des!:))
    indienele erau niște prăjituri cu bezea și ciocolată ;) buuune:D și mai erau unele roz-bombon, da' nu mai știu cum le zicea...:D

    RăspundețiȘtergere
  7. Bune indienele si Pepsi din vremea copilariei. Cu frisca "reala" :) nu cu spuma din asta care n-.are gust
    Cat despre traditional romanesc nu stiu ce sa zic nu sunt experta intr-ale bucatariei.Dar mi-ar place sa gasesc produse cat mai putin procesate

    RăspundețiȘtergere