Ieri a fost şters şi scump. Astăzi e HD, HF, şi e accesibil.

Îmi aduc aminte cum ne chinuiam, în anii '80-'90, cu o simplă şi amărâtă de fotografie. Stai, nu te mişca, că nu-i cameră de filmat, iar filmul are doar 36 de poziţii. Cei mai mulţi optam pentru fotografii alb-negru, pentru că erau mai ieftine decât cele color, şi asta făcea cumva să părem lipsiţi de viaţă. Fie vorba între noi... nu eram deloc lipsiţi de viaţă, în schimb eram lipsiţi de culoare. Şi pentru că o fotografie color avea un cuvânt mai greu de spus decât una alb-negru, cele color erau păstrate pentru lucruri speciale. Ia să-mi aduc aminte. Clasa a II-a. Unul dintre momentele "speciale", care trebuia imortalizat. Bleah. Aveam părul ud, pentru că jucasem atinselea prin toată şcoala, şi da... îmi aduc aminte şi acum că nu voiam să fiu... şoim al Patriei. Îhhhh. Eu? De copil am avut o problemă cu lucrurile impuse. De asta ajunsese la urechile profesorilor că voiam să... arunc şcoala în aer. Ei bine, n-am dărâmat-o, dar am făcut din ea poligon de trageri, ajutat de praştie, şi asta n-a mai imortalizat-o nimeni :))
În consecinţă, cam toate pozele pe care le-am făcut până pe la 16-17 ani au fost alb-negru. După care, încet-încet au început să apară în album fotografii color. Cu păr scurt, la antrenament, la o petrecere...
Sau... mai târziu, cu nelipsita ţigară-n bot şi părul în vânt.
Ce nu mi-a plăcut niciodată prea mult, e că pozele îmi creau repere în timp. "Aici am fost cu x,y, z". Hmm... cu "x" nu mă mai văd, pentru că ne-am certat/despărţit/mers fiecare pe drumul nostru. Cu "y" mă văd, dar nu-mi mai face plăcere aşa cum îmi făcea acum doi ani. Şi tot aşa...
Singurele fotografii pe care le-am plăcut constant, au fost cele din copilărie şi adolescenţă. Aveam o moacă de copil poznaş, chiar şi dacă luasem bătaie cu un sfert de oră înainte de şedinţa foto.
Dar... să revin la tehnică. Atunci ne-am chinuit cu Zenit (al cărui miros cred că-l uram), clişee şi hârtie fotografică, becuri învelite în hârtie roşie (care mai lua şi foc, aşa, din când în când :)) ); mai târziu ne-am bucurat de aparate mai de soi, cu obiective şi blitz, şi mult mai târziu -  de aparate digitale, butucănoase, care aveau memorie mică, şi care păpau energia din baterii destul de repede.
Iar filmările? Neah... Cine avea aşa ceva era considerat "cool".

 
Din fericire, în ziua de azi lucrurile stau cu totul altfel. Imaginile nu sunt doar simple  imagini, ci au înaltă definiţie. Sunetul nu mai este mono (îşi mai aduce aminte cineva de casetofoanele ruseşti Electronika 302?)... ci e stereo, ba mai mult de atât, e 2.1, 4.1, 5.1, sau chiar 7.1.

Şi nu e doar 7.1, este şi High Fidelity, pe deasupra.
Dacă înainte exista un aparat pentru fiecare chestie pe care îţi doreai s-o faci... astăzi există aparate care fac mai multe lucruri deodată. Aparatul foto face poze alb-negru, sau color. După cum ai chef. Acelaşi aparat foto, se transformă în cameră video, şi mai are şi sunet, pe deasupra. CD Player-ul nu mai este CD Player, a devenit MP3  Player, MP4 Player, sau iPod. Combina audio, cu pick-up, dublu casetă, radio, şi CD... s-a transformat în PC, care este şi staţie de lucru, şi teren de joacă, şi televizor, şi radio, şi multe, multe altele.

ASUS s-a ocupat de aspectul multimedia, şi este primul producător de electronice care a scos un  Media Player cu USB 3.0. Produsul numit ASUS O!Play Gallery se pare că e îndrăgit de multă lume, şi după spusele celor de la Playtech (Romania)... nu ai ce să-ţi doreşti mai mult de la el.
Dotat cu un port USB 3.0 şi două porturi USB 2.0, o mufă eSATA, LAN, S/PDIF, un card reader 5-in-1, ba chiar şi cu o placă de reţea wireless "b,g,n" (rapidă), mufă de conectare iPad/iPod/iPhone şi HDMI,  O!Play Gallery mi-a atras atenţia bine de tot. Pentru că-mi plac opţiunile. Trebuie să spun că prima oară mi-au căzut privirile pe O!PlayBDS700, dar... e ceva ce îmi place foarte mult la O!Play Gallery... e vorba de hard-disk-ul de 2TB, care oferă loc suficient pentru o filmotecă mare şi frumoasă, Full HD 1080p. Pe lângă asta, capacitatea de a reda sunetul 7.1, High Fidelity. Şi... pe lângă toate astea - accesul la Netflix (deocamdată valabil doar pentru Statele Unite), YouTube,  Picasa, Flick, plus posibilitatea de a asculta multe posturi radio sau de a viziona emisiunile de pe multe posturi TV. Toate, din telecomandă.

Lucrurile astea îmi plac, mai ales că vin cu un consum de... 10 W(??), ceea ce mi se pare grozav.  Nu mi-ar mai trebui decât un monitor HD şi o pereche de căşti, ca să nu deranjez vecinii, dacă la vizionarea vreunui film am chef să dau volumul mai tare. Şi de ce nu, un Xtion Pro Live , dacă mă apucă vreodată cheful să fac vreun material video despre arte marţiale.














Şi cu un "pachet" din ăsta, i-aş invita la mine pe toţi prietenii, ca să vizionăm un film, sau să râdem privind  mocuţele nevinovate pe care le aveam în pozele făcute la 3 ani.

postare scrisă pentru etapa 19 SuperBlog 2011