Mulți dintre noi avem/am avut de-a face cu oameni religioși sau care pretind că sunt religioși - cunoscuții, vecinii, șefii, politicienii sau chiar unii amici sunt religioși, mai mult de-atât, uh... rudele sunt religioase. La naiba, până și iubita poate fi religioasă.
... minunat...
Aștia-s oamenii ce merg deloc, mai rar (sau mai des) la biserică, oameni care scriu (sau nu) acatiste / blesteme, care citesc cărți de rugăciuni și care postesc zile întregi, iar după aceea se împărtășesc unui fățarnic îmbrăcat în straie bisericești, unul din ăla care abuzează copii, care ia de la toți și nu dă nimic nimănui (nici măcar săracilor), care merge la curve, etc, etc...
Da, credinciosule. Atunci când ești mai slab de înger, faptul că ești înconjurat de-atâta "pietate" îți așterne un văl peste ochii minții și te face să crezi despre lume că e minunată, iar câinii sar nestingheriți și cu încetinitorul prin iarbă, cu covrigi în coadă. Mai mult de atât, poți fi chiar tentat să faci lucrul pe care-l fac "frații" și "surorile" întru credință și obiceiuri, cu fervoare - adică să-ncerci să le bagi pe gât 'necredincioșilor' dogma religioasă trecută prin propria-ți prismă, mică și deformată, care amestecă culorile și te face să crezi că Pământul e un loc bun și plat, vechi de 6000 de ani. Cu alte cuvinte... arde tot ce-i în jurul tău pentru că ești prea slab și prea prost, și nu știi să-ți stăpânești... focul.
Am întâlnit oameni care nu fac asta, oameni care își țin credința pentru suflețelele lor și nu-i agresează mental pe alții. Dar... pe ei îi pot număra pe degete.
Studiind oamenii de-a lungul timpului (să zicem mai bine de 25 ani de studiu din aproape 40) - am ajuns să cred că dogma religioasă are ceva legături cu maimuțăreala; oamenii dau fericiți de la unul la celălalt această "chestie" plină de găuri și cunoștințe limitate/eronate, care pe deasupra mai sunt și contradictorii; în același timp își insuflă unul altuia temeri legate de-o pedeapsă nesfârșită într-un loc terifiant. Mecanismul e simplu, de asta a avut (și are) atât succes.
Nu-i poți insufla celui de lângă tine un sentiment puternic de fericire pentru că tu ești fericit, sentimentul în sine este - dacă nu revoltător, măcar insignifiant (ori chiar steril) pentru un exemplar aparținând unei specii care din cele mai vechi timpuri a fost... egoistă și violentă. Iar aici e valabilă și viceversa.
Hai s-o dăm pe bune. Câți dintre voi se pot uita la un om fericit pentru că are ceva ce voi n-aveți, și în loc să-l pizmuiască - să fie fericiți pentru el?
... sau măcar bucuroși?
Nu, asta nu prea merge. În schimb îi poți insufla omului de lângă tine credințe nefondate și temeri. De ce? Pentru că "prind mai bine" în fondul psihic uman. Teama, groaza, frica de singurătate în suferință, vârtejul creat de combinarea nesiguranței derivată din lipsa de înțelegere - cu spaima dată de siguranța unui iad fierbinte și etern... toate astea și multe altele au ținut oamenii în frâie, mii de ani.
Și pe cât sunt mai cutremurătoare și mai incredibile poveștile, pe-atât de repede prostul "pune botul".
A spus cineva (George Carlin) ceva de genul: "Spune-le oamenilor că există acolo, în cer, un om invizibil care a creat totul, și ei te vor crede. Spune-le ca vopseaua e proaspătă, și vor atinge peretele ca să se convingă".
Aș scrie, aș scrie mult și-aș da-o în texte grele pline de "har", dar știu că se poate foarte bine și fără din astea. Știu că nu trebuie să folosesc o formă alambicată și cuvinte alese, pentru a spune adevăruri simple, și nu-i așa(?) adevărurile sunt de cele mai multe ori... simple.
În timp ce seriozitatea își are rolul ei, se-ntâmplă pe alocuri ca un simplu bobârnac peste nas să trezească mai bine decât o palmă peste față.
Deci...
Aud/citesc câte o chestie de genul "am să mă rog pentru el/tine". Da. E una dintre chestiile care-mi ridică părul pe spate.
... și după ce stau și reflect ceva timp asupra problemei, îmi dau seama că Don Baker are dreptate.
"Prayer is like masturbation. It feels good to the person doing it, and does nothing for the person they're thinking about"
(Rugăciunea este precum masturbarea. E plăcută pentru persoana care o practică, și nu face nimic pentru persoana căreia îi este adresată/la care aceasta se gândește)
Trebuie să spun că rar auzi un bărbat spunându-ți așa ceva, că se va ruga pentru tine. Tâmpenii de genul le auzi de regulă de la femei. Un bărbat nu se cacă pe el cu "am să mă rog pentru tine". Un bărbat pune mâna și te-ajută... sau îți spune în față "marș mă, du-te'n p*la mea". Sau "se dă la fund".
... și sincer e de preferat una dintre reacțiile de mai sus - în locul unei speranțe bolnave generată de un credincios prea leneș și prea fricos pentru a ajuta "pe bune". Pentru că a ajuta înseamnă să te implici, să depui efort. Punct.
Acum... stau și mă-ntreb...
... cât timp le trebuie credincioșilor ca să realizeze asta? O zi? Un an? Zece ani?
O viață?
Pentru că... dacă tot vorbim de masturbare, haideți, faceți-o pe bune, cu bilute (sau fără), cu lubrifiant (sau fără), cu dildo-uri sau fără dildo-uri, cu femei gonflabile (sau bărbați), filme de dragoste, ceară topită, șampanie, adierea vântului, sunetul ploii, zbierete de mâță în călduri, zgomote de tobă spartă, tomberoane descărcate dimineața, sirene de poliție, sateliți căzând, morți zburând, comete, lupi urlând la Lună, efecte speciale ... ce vreți voi. Fiți creativi/e. În felul ăsta... mulți oameni cărora altminteri le-ați fi dedicat rugăciuni, ar fi - dacă nu fericiți, măcar mulțumiți cu gândul c-au participat la ceva plăcut (și mai ales... real) pentru voi.
Scenariu:
- M-am masturbat azi gândindu-mă la tine.
-Uh. Ăă... a fost un orgasm bun?
-Oh, da!
- Mă bucur pentru tine!
_______________________________________________
Aveți capete. Folosiți-le. Puneți totul sub semnul întrebării.
