Praf (I)

- Ai... privirea unui om care și-a format deja părerea. Știi, ai acea neclintire a capului, acea... încremenire distantă a celui care întreabă "ce mai faci"... doar pentru a-și întări prisma râncedă și strâmbă prin care te vede. Ai în tine acea dorință nedisimulată de a vedea lumea în genunchi, și cu dezgust... anticipez satisfacția gândului ce scrijelește periodic zâmbete în buzele-ți morbide.

Nu, n-am uitat...
... genul ăsta de privire te urmărește prin alți ochi, mereu alții, mereu încercând să-ți smulgă adevăruri de sub pielea-ți obosită, ce pare să se strângă tot mai mult în jurul tău. Iar adevărul - adevărul e un praf de oase muribunde, ce-și face loc foșnind în ridurile false din jurul ochilor unui străin.

Văzut de departe... (I)

Vlăguit, ochiul minții mai aruncă din când în când câte o scurtă privire în poiană. "Ce mulți suntem" își spune, și trage peste el pleoapa obosită.

Da, suntem mulți, și pe măsură ce ne-nmulțim realizăm încet-încet  cât de departe trebuia să fim la ora asta. Sau cât de sus...
E oarecum interesant. Oarecum. Încetineala cu care oamenii realizează greșelile pe care le fac e dată de miile de ani în care nimeni, sau aproape nimeni... n-a făcut nimic; e un fel de paradox dansând strâmb pe marginea unei fâșii de lumină ce străbate pădurea întunecată, prin care trece drumul.
Istoria se repetă, și cu toate astea nimeni nu învață din ea...

Iar acum nu știu... e lumina cea care a devenit mai puternică, sau doar ne-am înmulțit și ne scăldăm toți în aceeași rază, într-un echilibru precar?
Da...

... și astfel... într-un moment de claritate mi-am dat seama că uneori, măcar uneori... trebuie să te opui universului, și că singurul lucru care ne poate salva de la încă o decădere - este autocontrolul, acel lucru pe care oamenii ar trebui să-l cultive din dragoste pentru bine, și nu de dragul aparențelor. Da, stăpânirea de sine. Pentru că suntem flăcări încă, suntem flăcări ce ard neregulat pe toate direcțiile, tinzând să transforme în scrum lucrurile din jur; și suntem lumini, da, suntem lumini ce trec unele prin altele... fără a străluci împreună.
Mult...
... mult prea puțini s-au prins că ideea de a străluci de unul singur înseamnă a răspândi în jur o lumină frumoasă, minunată, dar... rece.

Ca atins de un suflu gentil, dar rece, mi-e teamă. Uneori mi-e teamă... că nu mai aud tunetele crestelor prăvălite de vânturi în ape învolburate, și mă zgribulesc în absența rocilor ce se rupeau cândva cald sub creșterea spiritului uman.

... uneori (desi la alt nivel), totul pare o joacă de copii; întorcându-te în timp... e la fel ca atunci când alergi pe străzi cu prietenii în jurul tău, și-o iei înainte...
... si deodată realizezi... că ești singur...
... întuneric...


Ce știu acum... este că descoperirea "soarelui personal", cum îl numesc eu, se produce într-un moment anume; și că (în ciuda credințelor unora) tocmai întunericul și teama te pot face să găsești forța de care ai nevoie... în tine însuți. Credința în propria-ți ființă... e o mână de licurici frumoși și bezmetici, ce lucesc spre a-ți aduce zâmbetul pe buze, oriunde ai fi, oricât de adâncă ar fi noaptea și oricât de tăios ar fi gâdilatul perfid al vântului...



un zâmbet pentru muză
:)