În paşi de dans

... Cu amprentă plăcută rămasă de duminică, de pe Summerday :), unde s-a discutat despre dragoste, ce-i cu ea, şi la ce-i bună :)...

Cei mai mulţi oameni asociază ideea de dragoste - cu ideea de relaţie în care trebuie să fii lângă partenerul de viaţă neîncetat, să te giugiuleşti cu el - zi de zi, noapte de noapte, să-i spui de 300 de ori pe zi ce ai face pentru el, că suferi, şi că-l iubeşti. Cu cât mai mult şi mai des, cu atât mai bine. Grrr... Greşit. E o etapă la care cei mai mulţi vor să ajungă, pe care cei mai mulţi vor s-o trăiască, dar de care (tot) cei mai mulţi... nu vor să treacă. Din comoditate, ori pentru că li se pare că doare. Ori pentru că aşa au fost educaţi, pentru că li s-a spus "aşa e bine" - să se-adune în grămezi de doi câte doi, şi să se înmulţească.

Educaţia... E bună, la modul general, dar din punctul ăsta de vedere, e (doar) un alt lucru stupid pe lume. O fi matematica limbă universală, dar nu-i "tocmai" constructiv să facem tabla înmulţirii cu kinderi, pe planetă. Mai mult de atât, nu-i normal ca după secole şi secole, să rămânem la... înmulţire. Nu de alta, da' lumea-i plină de cretini.
Şi nu-i normal să dai curs până şi sentimentelor, în stilurile şi standardele celorlalţi. Fie ei şi părinţi. Pentru că acolo unde apare un partener de viaţă care să fie lângă tine zilnic, dispare singurătatea, şi se instaurează încet-încet pierderea identităţii. Prin asta înţelegând puterea interioară, capacitatea de a lua decizii bune de unul singur, creativitatea, iniţiativa, strălucirea. Da,strălucirea. Şi asta se vede foarte bine la cei căsătoriţi. De câte ori n-am văzut schimbări în comportamentul şi aspectul oamenilor. De câte ori n-am văzut ce şi cum erau înainte, şi ce au devenit după căsătorie...
O lehamite generală, o unghie puţin jegoasă, un maieu lăbărţat, meciuri de fotbal, fălcuţe şi burtă - la el; "aripioare" , "funduleţ" , superficialitate şi îngrijire sumară - la ea. Şi gata!... amândoi au primit ce îşi doreau de multă vreme, rămâne doar să se consume unul pe celălalt, până ce nu mai rămâne nimic de consumat, până ce lumina caldă pe care o generau împreună - se transformă într-un puţ întunecos şi rece, din fundul căruia cu greu se mai vede soarele. E doar o chestiune de "mai devreme... sau mai târziu".

Singurătatea şi frica de singurătate se transformă în timp în... lipsă de raţiune ( şi de control)- care a adus oamenii în punctul la care fac pe dracu'n patru, renunţă la prieteni, obiceiuri, îşi schimbă până şi religiile, credinţele, orice, dacă e posibil... uită, dacă au ştiut vreodată, că doar unul dintre preţurile compromisului făcut... este un alt compromis.
Şi... inevitabil, într-un târziu, apare întrebarea: cât dintr-o relaţie este... dragoste, şi cât este... frică de singurătate? Până la urmă, cât dintr-un "te iubesc" este - "te iubesc şi te respect pentru  ceea ce eşti", şi nu "te iubesc pentru ce-mi oferi, sau pentru ce-mi permiţi"?
Secretul... nu stă în egoism, nici în uniunea veşnică, şi nici în... nemişcarea în doi, cea din urmă fiind o moarte lentă... şi lamentabilă.

Lucrurile sunt atât de simple. Când oamenii se cuplează, şi mai mult de atât, se căsătoresc, crezând că l-au prins pe tipul de la ultimul etaj* de picior, nu fac altceva decât să se înlănţuiască singuri. Iar dragostea... nu e o colivie de argint, în care îţi aduci jumătatea înaripată. Dragostea... este precum un dans. În care e nevoie de atenţie şi tandreţe. Şi pentru că frumuseţea unui dans o dau apropierea şi depărtarea făcute cu graţie, dragostea este - în esenţa ei - apropiere... şi depărtare.



Şi totul... încape în doar câteva cuvinte...

"Dragostea... este precum un dans spaniol"
P.S. Sau... aşa ar trebui să fie...

* tipul de la ultimul etaj - unii îi spun Dumnezeu