In miez de noapte

Rasfoiesc, de curiozitate... si tot vad articole peste articole, care mai de care...

"7 moduri de a-ti gasi drumul in viata"
"Cum si in ce fel sa fii daca vrei sa evoluezi mult spiritual"
"Cum sa fii fericit"
"Cum sa-ti faci fericit partenerul de viata"
etc, etc

... articole care contin multe cuvinte, dar nu spun mai nimic. Ce fac foarte bine, insa - intretin starea de confuzie a celui care cauta.
In caz ca nu s-a dumirit lumea, traducerea e simpla:

10 reguli de a face un rahat
8 reguli de a face acelasi rahat, dar pansat
9 reguli de a colora... rahatul pansat.

Se gasesc o gramada  de "initiati" sa ne spuna ce si cum trebuie facut in viata, "pentru a ne fi bine", cica...
... si stiu ca exista o gramada de oameni pierduti, rataciti... care pun botul la chestii de genul, uitand ca trairile si experientele lor sunt lucruri personale, uitand ca fiecare dintre ei este un Univers in sine - o mina si o fantana in care trebuie sa sape necontenit.
Da, omul face asta, uitand ca trebuie sa-si gaseasca drumul singur -  e un fel de mers cu ochii la Luna si la stele, pierzand poteca...

Daca e un lucru pe care omul il face foarte bine (si de foarte mult timp) -  este sa fuga de el insusi.
... si poate ca asta-i  motivul pentru care multi aleg sa caute in exterior... ceea ce vor gasi doar in interiorul lor.

De la ani-lumină depărtare...

O știu, nu-i nevoie să mi se spună. Sunt un ciudat pentru unii, un tip oarecum normal pentru alții. La fel ca alți oameni care gândesc singuri, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Sincer? Nici nu mă interesează asta. Doar mai-marele unei țări trebuie să mulțumească pe toată lumea. Nu-s eu ăla. Eu am rămas la "nu-ți place(?), nu mânânci".
Deci...

Exista două tipuri de suferință, privind dintr-un anumit unghi. Primul tip - e cel cauzat de evenimente. Nu știi exact ce te supără, și de ce, parcă știi, da' parcă nu știi ce-ai vrea să faci. Sau nu vrei să cunoști cauza... și nu vrei să faci nimic. Vezi și reacționezi, dar nu cu toată ființa, ci într-o stare de somnolență.

Al doilea tip de suferință - e cel cauzat de conșientizarea gravității evenimentelor. Iar aici nu mă refer la capacitatea unui radar slab, care îți indică vag despre ce e vorba. Mă refer la conștientizarea unei probleme "cu toți senzorii". Adică... nu doar știi subiectul. Nu doar ai auzit lucrurile și nu doar le-ai trecut printr-un filtru ușor.
Ușor-ușor, mental - și mai apoi, sufletește - realizezi că e ceva în neregulă. Începi să simți lumea din jurul tău. Începi să te conectezi la ea, în timp ce o parte din tine urlă cutremurată că nu vrea să vadă urâtul adevăr al acestui plan de existență. Ceva în tine țipă, e un țipăt mut căruia buzele-ți, golite acum de sânge, nu-i pot da glas; ceva se zbate deznădăjduit în interiorul tău, cu disperarea acelui animal ce odată prins în capcană, este capabil să-și roadă piciorul, numai să scape.
E una să-ți fie aduse la cunoștință ororile de care este capabil omul, ca animal; și alta - să simți cu toată ființa că  oricât de bine ai sta la căldurică, departe de lumea dezlănțuită, ororile alea sunt cât se poate de reale și te pot atinge - și pe tine, și mai rău de-atât, pe cei dragi ție.

De-a lungul anilor... le-am vorbit oamenilor despre refuzul meu de "a face" copii. Mereu, aproape mereu... am fost întâmpinat cu acel "dar cum așa, zici tu că e greu, dar ai să vezi, merită; când îi vezi... când știi că sunt bucățică ruptă din tine, îți înseninează ziua, ești alt om, copiii fac lumea mai bună..."
Unii chiar au avut curajul să-mi spună în față "a, păi inseamnă că tu vrei să mai copilărești, n-ai chef de responsabilități". Sincer... apreciez faptul că ai curajul să-mi spui asta în față. Apreciez  de-asemenea faptul că tratezi lucrurile cu (o oarecare) seriozitate, chiar și dacă asta înseamnă să mă-nțelegi greșit. Ce nu apreciez, în schimb, este că dai dovadă de egoismul cras al celui/celei care crede că merită o jucărie vie.

"A, păi înseamnă că nu prea îți plac copiii". Păi... depinde. Afirmația/constatarea însăși mi se pare ciudată. De ce mi-ar plăcea copiii, la urma urmei?  Pentru că-s frumoși fizic? Hmm, prea puțin. Pentru că dau dovadă de inteligență? Plm... și primatele dau dovadă de asta. Atunci? Îmi place un copil dacă radiază ceva frumos și bun, ca ființă. Dacă n-o face, evident răspunsul meu e "nu". Ai putea să mă întrebi la fel de bine dacă te plac pe tine. Păi... dacă ești genul de dobitoc-adult care "dă" cu bormașina la ore nepotrivite, ascultă manele la maxim în timp ce face grătar în spatele blocului, când vecinii au rufe la uscat, evident că nu te plac, în morții mă-tii.
Desigur... dacă te-ajută, poți să mă urăști pentru că-ți arunc un adevăr în față. Dar asta nu face mai puțin important adevărul în sine.
Hai să lămurim o treabă. Copilul nu este un... animal de companie. Nu este nici un... instrument destinat plăcerilor proprii, emisiune de divertisment, și nici punctul de sprijin pe care ți-l pregătești frumos, pentru bătrânețe, fiindcă că n-ai curajul și demnitatea să mori de unul singur.
În momentul în care începi să realizezi pe ce fel de lume trăiești... începi să vezi procrearea cu alți ochi. Desigur, pentru a vedea lucrurile într-un mod (pe care-l numesc eu...) firesc și sănătos, e nevoie de o doză (măcar mică) de altruism. E nevoie să te gândești la acel viitor copil și să-ți dai seama ce efect va avea viața asupra lui, asupra lui și NU... asupra ta. Pentru că oricât ai încerca, nu-l poți feri de durere.
Acum... indiferent că te afli în Statele Unite sau în România...
... vrei, nu vrei... trebuie să-mi dai dreptate. Cum vrei să ți-o spun? Frumos? Trăiești într-un glob de cristal. Ok, nu vrei să ți-o spun frumos? Ești un prost orb, iar lumea în care trăiești e futută. Pe bune. Dacă ies bani - avocații fac scăpați criminali, dacă ies grămezi de bani - doctorii ucid, iar politicienii trag sforile câte unui genocid, în același timp în care participă cu  o mină serioasă la ceremonii de genul celei închinate lui Nelson Mandela.
Fac o paranteză aici.
Să ai un Obama sau un Ponta la o ceremonie de genul - este una dintre cele mai mari insulte pe care i le poti aduce defunctului "sărbătorit". Cum a spus Obama? "Over 30 years ago, while still a student, I learned of Nelson Mandela and the struggles taking place in this beautiful land, and it stirred something in me.  It woke me up to my responsibilities to others and to myself, and it set me on an improbable journey that finds me here today.  And while I will always fall short of Madiba’s example, he makes me want to be a better man. He speaks to what’s best inside us."
Deci... tipul ăsta, care dă ordine să fie uciși copii, femei, tineri sau bătrâni nevinovați în Siria, Liban, Afganistan, Pakistan, Iran, Irak... și multe altele, ăsta vorbește despre responsabilități și despre a fi mai bun. Incredibil.
AICI aveți niște mostre de... "responsabilitate" și "bunătate".

Iar Ponta?
"În urmă cu 65 de ani, pe 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Cred că astăzi este ziua potrivită pentru călătoria la capătul căreia voi aduce un omagiu din partea poporului român fostului președinte sud-african Nelson Mandela"
Madiba ne-a învățat că dreptatea, egalitatea, libertatea și pacea sunt valori spre care tinde spiritul uman. E important să ținem minte că toți avem dreptul să trăim în armonie"

Serios? Băi Ponta, tu chiar vorbești serios? Dreptate? Egalitate? LIBERTATE? Pace? Armonie, băi Ponta? Eu unul nu te cred. Stai așa, nu-s singurul din țara asta care nu te crede. Pardon, nu-s singurul din lumea asta, pentru că acum știe toată lumea cine, și ce ești.

Ca idee, cititorule... lumea în care trăiești e plină de "din ăștia".

Ok, să revin.
Îți place, sau nu, cititorule, trăiești într-o lume a sângelui. Istoria speciei umane e clădită pe sânge, fie că-i vorba de americani, ruși, australiaeni, englezi, francezi, chinezi, coreeni, vikingi... sau mai știu eu cine.
Ca și când radiațiile solare, frigul, inundațiile, furtunile, secetele, multele boli împreună cu multele lor mutații - nu erau de ajuns; își mai fac și oamenii rău, unul altuia. Iar aici nu vorbesc despre glume nesărate, răutăcioase. Vorbesc despre trădare, crimă, viol, furt, tâlhărie, umilință, violență, îngrădirea libertății, exprimării, represiune si opresiune, etc, etc.
Vorbesc despre lucruri care se întâmplă în toată lumea, inclusiv la noi în țară; iar asta nu se-ntâmplă de ieri, de azi.
Tot n-ai înțeles? Atunci... fă un efort de imaginație și închipuie-ți cum ar fi să ți se-ntâmple ție. Închipuie-ți clipele de dinaintea unei morți premature, deoarece a hotărât altcineva pentru tine cât și cum trăiești. Închipuie-ți că ești bătut/ă și violat/ă, trădat/ă, tâlhărit/ă, umilit/ă; închipuie-ți că ți se bagă pumnul în gură atunci când vrei să spui ceva. Vrei să încerci ceva mai rău de-atât? Închipuie-ți că persoanele dragi ție pot păți asta. Iar acum... fă un pas înainte, deschide larg ochii, și realizează: ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ TRĂIEȘTI AȘA CEVA.

Stai liniștit, nu-i nevoie să-mi dai dreptate. Știu... că am dreptate.
De aceea îmi păstrez neclintit ideea că a aduce un copil pe lumea asta... e un lucru rău, aberant, chiar.
Ca să fiu clar, am s-o  mai spun o dată: e un lucru rău - nu pentru tine, ci pentru el.
... și poate, poate... data viitoare când dai să deschizi gura pentru a-i vorbi de responsabilitate unui om care n-are copii, gândește înainte. 

Acum că te-ai convins (ori ai început să te convingi) de faptul că "lumea-i o pârnaie în aer liber", spune-mi, cum e? Așa-i că începe să doară? Așa-i că durerea-i cumplită? Așa-i că nu știi ce să faci?
... și ia spune-mi, cumva te gândești la ștreang? Păi dacă da, stai așa, tăticu'... tocmai ai turnat un plod. Nu poți să-l lași în drum.  Trebuie să lupți pentru el, cu tot suflul.

Cumva e paradoxală idioțenia asta, dar mulți dintre cei care nu-s pregătiți pentru viață, procreează. Uite-așa am ajuns la una dintre cele mai cretine afirmații făcute vreodată - "păi, da, asta e menirea omului pe Pământ". "Păi"... dacă asta-i tot ce poți, să te-nmulțești, e clar... Nu-i mare diferență între tine și-un animal (oricare ar fi ăla).
Oamenii "fac" copii tocmai pentru că au nevoie de ceva care să le-ndulcească viețile alea, mici și serbede, pe care n-au puterea să și le trăiască singuri.
... și tocmai ăștia, care nu se cunosc pe sine și care nu știu cu-adevărat pe ce fel de lume trăiesc, tocmai ei se găsesc... să-l învețe pe altul "ce și cum".


... și-n timp ce unii m-au auzit vorbind despre subiectul în cauză și m-au privit cu suspiciune, crezând că bat câmpii și vreau să par interesant sau original, eu mi-am continuat drumul, observând.

Călatoria în spațiu? Omenirea abia a reușit s-ajungă pe Lună.

Iar eu? Vă salut de la mare depărtare!

sursa foto: http://good-wallpapers.com/misc/23324

Foșnet

"... căci dacă tu ai fi pădurea, ți-aș asculta freamătul o viață întreagă."

Doar îmbrățișarea tandră a singurătații ne ajută să regăsim acea voce care pare să vină de undeva din spatele capului... Șoptită, ca într-un vis colorat, ne spune încotro s-o luăm pentru a atinge încă o dată fragilitatea echilibrului, stând într-un picior...

... am plutit printre gânduri într-o zi ușor răcoroasă în care nările mi-au fost gâdilate cu miros de pământ ud, și-n care copacii mi-au mângâiat tâmplele cu prospețimea unor petale mici. Un salut crud, simplu, și blând - al naturii... pe care uneori simt că nu-l merit. Și-am realizat într-un târziu... că într-o inerție prelungită nu poți decât să găsești suferință, o moarte lentă și agonizantă.

Zilele astea am discutat cu cineva despre relații de genul "noi doi și-o umbrelă". Și-am spus că nu concep să locuiesc împreună cu o femeie - zi de zi, în aceeași casă, pentru anii care mi-au rămas de trăit. Sincer... mi se pare anapoda să fac asta, atât timp cât simt nevoia să plonjez în propriile-mi adâncuri și să mă întorc cu câte o "pietricică colorată". Dacă ar fi să mă-ntrebe cineva... chiar n-aș putea să stau în fiecare zi bot în bot cu femeia, doar pentru că așa vede cam toată lumea ideea de relație "serioasă" și "standard". Am stat și m-am întrebat: "cum dracu ar putea să mi se facă dor de o tipă, dacă ea e mereu prezentă?". Nu mă îndoiesc de existența acelui dor care intervine la câteva ore de la plecarea la serviciu a consoartei... dar... hmm... chestia aia poate fi foarte bine confundată cu obișnuința. Și obișnuința e dracu' gol într-o relație. Mai exact... ucide relația. O văd și am văzut-o de prea multe ori în jurul meu. Oamenii ajung să spună: "băi, eh, păi... e bine... e bine și așa". Și de fapt toată treaba se transformă într-o conviețuire mai mult sau mai puțin pașnică care se rezumă la a fi... acceptabilă. "E acceptabil... ah, deci mă obișnuiesc."

Mi-am dat seama cu mult timp în urmă că oamenii de fapt aleargă disperați după stagnare, și nu după evoluție - chiar dacă cea din urmă e mai bună. Nu, frate... lumea aleargă după... 'stat'... un 'stat' cât mai confortabil în prezența celuilalt, care să facă singurătatea să se transforme în 'singurătate în doi'. Mai plăcut, mai distractiv, mai... acceptabil.

Dorința de a supraviețui cu orice preț împreună cu teama și dorința de-a avea - au dus oamenii pe niște "culmi" fascinante. Mai exact... "fascinante". Cu " ". Pentru că stau și mă uit prostit la miile de oameni din jurul meu care se cuplează și se mută împreună - doi câte doi, crezând cu tărie că asta le va aduce fericirea.
Ei bine, puișorilor... nu faceți altceva decât să vă alegeți colivia de după care veți trage câte un tril stins din când în când, semn că încă n-ați murit de tot.

Adevăratul echilibru în viziunea mea  - vine din dans. Din apropieri și îndepărtări. Din "mi-a fost un dor nebun de tine" și "simt nevoia să fiu cu mine însumi". Din "hai să mergem la o bere cu gașca", "merg cu fetele la o cafea" și "mă duc la o bere cu băieții".
... pentru că altfel lucrurile sunt precum plimbarea pe o șosea cu înclinația de... 0 grade. Nimic nu coboară, dar nici nu urcă.

Și mă întreb: "vede cineva asemănarea?".
Călătorie - căsătorie.
Ceva îmi sună pe aproape...
... și nu pot să înteleg... cum de cei mai mulți preferă pustietatea  plată a deșertului în care găsesc mai mult imagini tremurânde - decât oaze și diamante.

În fond... toată "călătoria" asta este... sau ar trebui să fie... precum căutarea pietrelor semi-prețioase pe un munte. Sau a altor chestii. Te îndepartezi de partener doar pentru a reveni mai târziu lângă el - ținând în mână un "cristal", o "floare", un "gândăcel". Orice. Pentru fiecare dintre cei doi muntele are valențe diferite, iar bogățiile pe care le descoperă unul e posibil să nu le descopere celălalt... și viceversa.

Drumul... e muntele. Noi... suntem muntele.

Plus sau minus

Am purtat de-a lungul timpului conversaţii cu mulţi oameni... tineri, bătrâni, femei, bărbaţi...
Atunci când într-o discuţie venea vorba de egalitatea între sexe, subiectul era întotdeauna dezbătut cu pasiune, cu foc şi cu nerv. E un lucru pe care l-am văzut, l-am auzit şi l-am simţit de atâtea ori...
Şi în ciuda faptului că unele lucruri nu se vor schimba niciodată, ideea că femeile vor să fie egale cu bărbaţii nu mă surprinde.
Am avut odată cont pe Tagged. Şi m-am trezit cu o tipă în listă - o femeie frumoasă care avea un copil. Şi care la un moment dat m-a întrebat dacă - şi de ce sunt misogin.
Şi i-am răspuns "într-o oarecare măsură", cu argumente. I-am spus despre ştiinţă, artă, poezie şi proză. Despre "the easy way", superficialitate - şi cât de mult mă dezgustă. Despre incapacitatea sau după caz - de lipsa de interes  a femeii  de-a înţelege ce se întâmplă în mintea şi sufletul unui bărbat.

Să nu-mi spună nimeni că toată treaba a fost din cauza timpurilor, şi că femeile au fost ţinute în umbră cu forţa, departe de libertatea de a crea. Pentru că erau şi alte lucruri pe lumea asta... altele decât turnatul plozilor, gătitul, cusutul sau spălatul. Şi rămânea în mod sigur timp liber de alte lucruri. Hai să nu ne ***** pe noi.
Pur şi simplu n-am să accept explicaţia asta. Eu ştiu că alţii când au vrut ceva cu adevărat şi le-au fost puse piedici în cale, au făcut pe dracu'n patru şi le-au trecut. Şi nu i-a mai oprit nici timpul, nici oamenii, nici piatra şi nici oţelul. Ori au dat colţul încercând, ori nu. Dar n-au renunţat. Sub nici o formă n-au ales calea mai uşoară.

Şi în ideea asta... ajung la "egalitate". Am auzit multe femei spunând că vor egalitate. După mii şi mii de ani în care ar fi putut să facă ceva, şi după ce 99% dintre lucrurile existente pe lumea asta  au fost create / inovate / descoperite de bărbaţi... s-au trezit şi femeile că vor să fie egale. Întrebarea mea e: "cu cine, frate?".
Pentru că nişte lucruri nu s-au schimbat de-a lungul timpului. E vorba despre chimia corpurilor. E vorba despre reacţiile unui bărbat şi ale unei femei în situaţii similare. Şi cine are tendinţa să treacă peste aspectul ăsta... că citească din nou "situaţii similare", ca să bage bine la cap. E vorba despre modul de-a gândi. E vorba despre modul de-a simţi.

Şi-atunci vin următoarele întrebări...

Ca femeie... cum poţi să vrei să fii egală cu un bărbat, când fragilitatea corpului nu-ţi permite asta?  Cum vrei egalitate, când multe alte femei înaintea ta au tăcut din gură, au plecat capetele şi-au ales diverse căi de "supravieţuire" - de la a face copii şi ţine o gospodărie până la... cea mai veche meserie din lume - lucruri care se întâmplă şi acum? Cum poţi să-ţi doreşti egalitate cu un bărbat, când fragilitatea interioară este precum o lupă care măreşte şi exagerează lucrurile neplăcute făcute de unul?

De-a lungul timpului bărbaţii au fost cei care au inventat cam... toate chestiile / maşinăriile posibile şi imposibile, începând probabil  de la banala roată... până la telefoane, cuptoare cu microunde, calculatoare, interfoane, sau sateliţi care ne asigură transferul datelor pe net... şi multe alte lucruri pe care le folosim zilnic. Tot ei sunt ăia care au luptat în mai toate războaiele din istoria omenirii, cotropind sau apărându-şi ţările (şi familiile). Dacă sunteţi femei şi citiţi asta... vă place sau nu... realitatea e ca cei mai mulţi inovatori, scriitori, pictori, războinici şi poeţi...  sunt bărbaţi. Oameni printre care se află unii ce-au preferat să trăiască în mizerie sau să moară, decât să renunţe la ce-i făcea să se simtă vii. Vii.
Am văzut şi femei care nu încercau să fie ceea ce nu erau. Care au acceptat că sunt femei, şi care-şi trăiesc viaţa în consecinţă. Care gândesc pentru sine, şi care au curajul de a pătrunde aspecte diverse ale vieţii. Şi care sunt puternice în faţa încercărilor, fără să fie "bărbate".
Însă altele...

Să n-aud bullshit-ul ăla extremist cu "băi, dar o femeie ţi-a dat viaţă". Pentru că o să m-apuc să trimit cu viteză lumea să citească despre informaţiile pe care le conţin spermatozoizii. Am avut nevoie unii de alţii la faza asta cu procreerea, da, fiecare a avut rolul său. Ca oameni, însă... unii dintre noi sunt buni, iar alţii sunt mai puţin buni. Iar alţii... ei bine... alţii sunt răi. Violatori, criminali... Categorii de oameni pe care nu le iert. Pentru unii nu mai e timp de reeducare, pentru unii nu există "ştii... nu-i bine ce faci, îţi răneşti semenii". Există ghilotina. Scurt.

Revenind...
Cu toate astea, noi "ăştia", bărbaţii... noi suntem "porci", "măgari" şi "mitocani". Noi facem lucruri "urâte". Chiar şi dacă în asprimea noastră dăm peste nas într-un mod destul de elegant unei femei care se poartă / vorbeşte într-un mod inadecvat, urât. Chiar dacă ce se poate face şi spune e de o mie de ori mai rău şi mai urât, iar noi alegem să dăm bobârnace în loc să dăm cu parul şi să zburăm capete... tot noi suntem "ăia răi".
Vede cineva diferenţa dintre bobârnac şi par? Întreb pentru că primul este perceput de multe femei ca fiind al doilea, cu toate că nu-s aceleaşi lucruri.
Egalitate...

E un lucru pe care îl doresc multe femei, dar care nu va exista niciodată.

Câteva lucruri ştiu. Unul dintre ele este acela că suntem făcuţi să fim diferiţi. Şi mai ştiu că o femeie nu poate merge pe drumul vieţii cu ochii în microscop, exagerând toate lucrurile mai mult sau mai puţin plăcute pe care le face un bărbat.

  

Şi vine un moment...

... vine un moment când faci un lucru care nu-i place nimănui. Vine acel moment detestabil în care nu te opreşti, deşi simţi furtuna care se apropie, îi simţi puterea şi-i auzi huruitul asurzitor, mai-mai că vezi valurile uriaşe şi întunecate care urmează să te înghită după ce te vor fi zdrobit de stânci. Vine acel moment în care - dacă unii oameni pun paie pe foc, mai pui şi tu. Şi pui multe, ca să ardă serios. Pentru că nu te joci.
E momentul în care-ţi testezi (mai) noii prieteni. E momentul în care devii detestat, în care te transformi în omul rău, omul negru de la miezul nopţii, Bau-Bau. E acelaşi moment în care ajungi să te deteşti singur.

Iniţial n-ai asta de gând. Îţi spui mereu "nu acum, e prea fain, e minunat, nu merită să fac asta". Apoi te trezeşti că se întâmplă ceva. Se spun nişte lucruri, se iscă o ceartă...
Şi atunci realizezi că e clipa bună să testezi oamenii de lângă tine. Când lucrurile ajung rapid pe muchie de cuţit. Vorba cuiva... iureş, frate.
 Atunci e momentul să vezi cât lapte şi câtă miere, sau cât amar şi cât venin - au oamenii în sânge. Atunci vezi cum reacţionezi chiar tu, ce scoţi din tine - şi cum.

Dacă m-ar întreba cineva "de ce?", i-aş spune că inevitabil oamenii trebuie să treacă prin asta... mai devreme sau mai târziu. Toţi. Pentru că trebuie să-i cunoşti, şi a cunoaşte un om nu e uşor. Pentru că mai devreme sau mai târziu se creează o legătură şi te ataşezi. Pentru că ataşamentul duce la suferinţă, şi vreau să ştiu pentru ce sufăr, ori pentru ce-am să sufăr. Pentru că atunci când crezi cu tărie în vorba aia care suna atât de bine în engleză: "say what you mean and mean what you say", iar un om îţi devine atât de drag încât ajungi să-i spui  "mor eu înainte de a păţi tu ceva" - trebuie să te asiguri că respectivul merită. Pentru că... nah... nu eşti nemuritor, nu eşti... "Highlander", şi în mod sigur nu te-ntorci din morţi, dacă dă dracu' şi-ajungi printre ei.

... şi focul se înalţă... iar veninul curge. Te arzi... şi eşti otrăvit - în aceeaşi măsură în care ai pus suflet. În cele din urmă se conturează şi ironia: nimeni nu câştigă. Toată lumea pică testul, inclusiv tu. Pentru tine a fost un alt fel de test, dar l-ai picat.

 Şi... nu, azi n-o mai fac pe înţeleptul, postând cugetări mai mult sau mai puţin siropoase de-ale altora. Azi nu mai bat câmpii. Azi nu dau nume, nu dau locuri, nu dau exemple. Azi nu trebuie să se simtă în mod special cineva vizat. Azi n-o mai fac pe deşteptul. Azi îi dau cu lucruri concrete şi care dor, la rece. Pentru că vreau să ştiu pe cine mă pot baza, şi cine merită efortul.


După cum am spus...

Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.

Drumul care nu duce nicăieri

... îmi aduc aminte că am purtat o discuţie cu cineva, acum mulţi ani, despre reîncarnare şi chestii de genul. Persoana în cauză susţinea că n-are importanţă trecutul, că "poate nu trebuie să afli", şi că important e doar prezentul, ce faci aici, şi acum. Ce atâta scotocit în trecut... Mă rog... fază care m-a scos din sărite, oricât de calm sunt eu de la mama natură.

Ideea de reîncarnare în sine - conturează imaginea unui drum mult mai lung decât suntem dispuşi să acceptăm, a unui lanţ de evenimente şi întâmplări, pe care le controlăm - mai mult sau mai puţin. Aş spune... mai puţin. N-am fost de acord cu fiinţa aia, pentru că - o dată - sunt încăpaţânat, şi nu cred toate aberaţiile, fără să le verific, măcar la nivel instinctual, a doua oară - pentru că nu-mi place ideea de "ceva" care-mi controlează viaţa.
Bine, acum dacă stăm să o luăm aşa, potrivit ideii de "karma", acel "ceva" e generat tot de noi. În consecinţă, ne-o facem cu mâinile noastre. Corect? Am făcut nişte tâmpenii în vieţile anterioare, trebuie să ne-o tragă cineva. Şi dacă repetăm tâmpeniile, ei bine... ne-o trage în mod repetat. Până ajunge să ne placă, probabil, ca specie.
Pe lângă asta... nu ştii unde dracu te-ndrepţi, dacă nu ştii de unde dracu vii. Întrebare. Ştie cineva? În afară de Dalai Lama şi alţii asemenea... Hmm?

Bun. Acum intervine aspectul minunat şi important al problemei. Cum se face, că după "ţ" ani de "evoluţie", ne aflăm doar cu puţin mai sus de Homo fuckin Sapiens, care-şi târa prada în grotă şi rânjea satisfăcut la consoarta sa mai puţin păroasă? Cum vine... că ne învârtim în cercuri, şi ajungem cam tot pe acolo de unde am plecat, după un drum al dracului de lung?
Plecăm cu un bagaj de cunoştinţe, cu fel şi fel de experienţe - frumoase sau dureroase, după ce am trecut prin inocenţă, atasament, dragoste, foame, ură, prietenie, egoism... tot spectrul de trăiri şi sentimente, care mai de care - una mai colorată decât cealaltă... şi ne întoarcem în aceeaşi ignoranţă, ca şi dăţile trecute. Unde-i distracţia în treaba asta?... Mai e cineva care-şi pune întrebări de genul?

Vii, şi pleci. Şi iar vii, şi iar pleci. Tot mecanismul ăsta pare fără ieşire. Şi discuţia probabil fără sens, pentru mulţi. Pentru că ştiu cum gândesc oamenii: "băi, lasă karma şi alte d'astea, viaţa e serioasă, în viaţă contează să faci un plod, să ai nevastă, bani, casă, maşină", sau "băi, lasă prostiile, şi hai să bem". Da... şi eu bat câmpii cu spiritualitatea. Păi "fraţilor", nu-s atât de tâmpit, încât să mă căsătoresc cu orice toantă şi să torn un plod, ca după aia să mă chinui să-l cresc într-o societate bolnavă. Pentru că... deşi avem biblioteci întregi pline de cărţi, şi o bună parte dintre cărţile respective sunt despre constituţii şi legi, realitatea e prea crudă: societatea în care trăim - e bolnavă. Iar eu n-am să aduc un copil pe lume, doar ca să-mi gâdil ego-ul "uite bă, de ce am fost în stare". Pe lângă asta, am o ţinută care mă împiedică să fac mizeriile pe care le faceţi voi, până şi persoanelor pe care pretindeţi ca le respectaţi/iubiţi.
Şi-s prea plictisit de băutele seci, la care zaci şi torni în tine, unde nu aud decât rar o vorbă inteligentă, deşi -  culmea - oamenii la care mă refer sunt chiar inteligenţi. Dar... efortul pe care-l cere gândirea... mare, frate. Mare...
Cândva se bea în draci, dar se şi "făceau" discuţii bune. Rămâneai şi cu altceva decât o mahmureală, după o noapte de beţie. Mă rog... pe vremea aia nu era atât de importantă băutura, pe cât era prezenţa prietenilor.

Şi-mi mai aduc aminte ce-mi spunea un prieten, despre oraşul în care trăim. Că e... " oraşul încremenit în timp". Că aproape nimic nu se schimbă aici. Dacă asta o pot lua ca fiind "scara mică", la scară mare nu se schimbă nimic, niciunde. Da, schimbi faţade, dărâmi munţi şi înalţi fabrici, zgârie-nori - în orice ţară ai fi, însă lucrurile rămân aceleaşi, în esenţă.
Dacă există un iad... trăim în el, aş spune.

În marea majoritate a timpului, sunt de părere că oamenii care au probleme mari de caracter - se pot schimba în bine. Însă cât de mult se schimbă... asta depinde în primul şi-n primul rând - de ei.
N-am nici un zâmbet pe faţă. Nici măcar unul trist. Nici măcar o grimasă... care denotă dezamăgire.
În noaptea asta am să spun...

I have no faith in human perfectability. I think that human exertion will have no appreciable effect upon humanity. Man is now only more active - not more happy - nor more wise, than he was 6000 years ago.
Edgar Allan Poe


sursa foto: http://letrendy.typepad.com/blog/

Nesfârşitul drum (1)

"Am luptat întotdeauna..." îşi spuse, şi răsuci ţigara aprinsă între degete, încercând să-i găsească linii neregulate. Fumul se ridica parfumat, cu o magie înceată, albastră, ce completa existenţa încăperii cu pereţi coloraţi. " Am făcut-o întotdeauna... înainte de-a mă naşte, încă de pe vremea când acel pumn de pastile a luat forma întunecată a podului către moarte. "

"N-am înţeles niciodată de ce i-am refuzat chemarea. De ce nu i-am trecut arcuirea. Poate cursul repede al râului vieţii avea nevoie de o stâncă, care să-i împartă apele imperfecţiunii - în volburi strălucitoare, mirosind a curcubeu de primavară târzie."

"Nu ştiu... Acele şoapte stinse pe care le aud, acele rare momente de linişte adâncă, care sunt precum foşnetul cenuşiu al ceţei dintr-o pădure de arţari ... nu mi-au spus niciodată. Ori... poate n-am ştiut să le-nţeleg poezia, să prind gustul străin al versului sucit în lemn de dud, acolo unde picăturile de rouă împing la vale viitori fluturi... "

sursa foto : Google

Across the stars (1)

Copii ai Universului, suntem prinşi în jocul muritor al maturizării fără de sfârşit. Astăzi aici, mâine dincolo... căutăm fără încetare sensul direcţiei, motivul iluziei, ruptura în planul perfect... Nebunia cărnii ne apasă, ne dă viaţă, şi ne ucide, pe drumuri bătătorite de alţii. Şi acolo unde nimeni nu are răspunsul, nimic nu are cu adevărat  un capăt. Ironie a existenţei fără culoare, începutul... este singur.

... renăscut în... neant

În tremurul imperceptibil şi de un verde palid, al frunzelor... În  neliniştea întunecată a apelor de seară... În joaca vântului înainte de furtună...
... Ai să regăseşti  o parte din tine topită în mine, esenţă de statuie ce stărui în mintea sculptorilor. Redescopăr încet, viaţa, cu oroarea plăcută a celui care se află în faţa morţii sub formă de câmpie veşnic verde, unde soarele se află la apus. Din depărtare, contopită cu umbrele înalţilor copaci, silueta întunecată a barcagiului îmi cere cele două monede. Nu mi-a plăcut niciodată aurul...