luni, 26 decembrie 2011
Contrast
În timp ce unii suferă pentru că n-au primit îndeajuns de multe cadouri - de la toată lumea, alţii suferă pentru că n-au avut posibilităţile să le ofere persoanelor dragi - şi altceva, pe lângă zâmbetul sincer, venit din inimă.
sâmbătă, 24 decembrie 2011
Oh, well...
... în ultima vreme n-am avut chef de scris şi nici de citit, foarte mult. Bine, n-am avut nici poftă de mâncare... până şi tutunul de pipă parcă şi-a schimbat gustul, deşi e acelaşi, cu aceeaşi vanilie... Hmm...
Nu, n-am avut cum. Când trebuie să scriu la comandă, mi se taie cheful. Pe o perioadă îndelungată, chiar.
Şi singurul care mi se pare c-a rămas constant... e vinul. Roşu, demidulce. Nici foarte aspru, şi nici "gâdilicios". Doar demidulce. Catifelat. Smooth. În sticle colorate. Cel care îţi cere momente de atenţie, de la scoaterea dopului - până la ultima sorbitură. Pe care poţi să-l bei singur, dar de care te bucuri şi mai mult - dacă te afli în compania cuiva drag :) Da :).
... am să fiu "away" încă vreo câteva zile, probabil. Aşa că nu vă grăbiţi să mă daţi dispărut.
Am trecut pe-aici ca să vă urez sărbători fericite :). Oriunde v-aţi afla. Chit că sunteţi musulmani, budişti, creştini, păgâni, sau atei.
Să aveţi un 2012 bun, şi lumină în suflete.
:)
Nu, n-am avut cum. Când trebuie să scriu la comandă, mi se taie cheful. Pe o perioadă îndelungată, chiar.
Şi singurul care mi se pare c-a rămas constant... e vinul. Roşu, demidulce. Nici foarte aspru, şi nici "gâdilicios". Doar demidulce. Catifelat. Smooth. În sticle colorate. Cel care îţi cere momente de atenţie, de la scoaterea dopului - până la ultima sorbitură. Pe care poţi să-l bei singur, dar de care te bucuri şi mai mult - dacă te afli în compania cuiva drag :) Da :).
... am să fiu "away" încă vreo câteva zile, probabil. Aşa că nu vă grăbiţi să mă daţi dispărut.
Am trecut pe-aici ca să vă urez sărbători fericite :). Oriunde v-aţi afla. Chit că sunteţi musulmani, budişti, creştini, păgâni, sau atei.
Să aveţi un 2012 bun, şi lumină în suflete.
:)
vineri, 16 decembrie 2011
Şi... gata!
După ce am adulmecat doar puţin aerul de pe câmpul de luptă numit Blogwars, am căzut "la datorie". Bine, acum :))... n-am fost dat M.I.A, şi nici K.I.A, n-am vărsat râuri de sânge şi nici n-am omorât vreun monstru, ci... am fost transformat în jurat. În alte cuvinte... un fel de "ceva" care "taie şi spânzură". Aăă... eu.
Zic "ăăă... eu", pentru că nu ştiu cât de bine e asta pentru alţii. Sunt poate... puţin cam aspru în aprecieri la unele faze.
Uite aşa... am privit săptămână după săptămână lupta destul de strânsă a finaliştilor, stând frumos cu agenda în faţă şi cântărind postările pentru note.
Şi după ce au căzut "răniţi de moarte", unul câte unul... am ajuns în finală.
Ultimii doi războinici "rămaşi în viaţă" la Blogwars sunt Soacra şi Alter-Ego.
Şi cum bătălia a ajuns la final... trebuie să spun că postarea lui Alter-Ego are multe detalii despre produsele care au fost realizate acum mulţi ani, şi care au dat startul în materie de "portabil", însă nu m-a atras prea mult stilul ei. Detaliile tehnice sunt binevenite, dar... contează şi stilul în care sunt scrise. Părere personală (şi aici sper să nu supăr bloggerul respectiv)... postarea mi s-a părut puţin "flat".
În consecinţă... (aici e doar punctul meu de vedere, atenţie!) Soacra merită steagul învingătorului, cu postarea Un ignorant din viitor (şi cupa de mied / vin /sake... ce-i place omului) - pentru stilul plăcut, cursivitatea, detaliile şi imaginaţia care m-au făcut să zâmbesc şi să mă destind. Dacă o postare e scrisă de aşa natură încât să aibă ceva detalii care să-mi placă, şi în acelaşi timp să mă destindă şi să-mi aducă zâmbetul pe chip, atunci o consider bună. Bine... mai există şi varianta în care pot să apreciez o postare scrisă într-un stil "dark", ca fiind bună, dar n-a fost cazul aici.
Soacro, nu te cunosc şi nu ştiu mai nimic despre tine... ce pot să spun e că mi-a făcut plăcere să "te citesc" :).
Felicitări :) !
Cu ocazia asta... le urez organizatorilor Blogwars şi participanţilor sărbători fericite şi un 2012 bun!
Războiul a luat sfârşit...
... până anul viitor :)
Zic "ăăă... eu", pentru că nu ştiu cât de bine e asta pentru alţii. Sunt poate... puţin cam aspru în aprecieri la unele faze.
Uite aşa... am privit săptămână după săptămână lupta destul de strânsă a finaliştilor, stând frumos cu agenda în faţă şi cântărind postările pentru note.
Şi după ce au căzut "răniţi de moarte", unul câte unul... am ajuns în finală.
Ultimii doi războinici "rămaşi în viaţă" la Blogwars sunt Soacra şi Alter-Ego.
Şi cum bătălia a ajuns la final... trebuie să spun că postarea lui Alter-Ego are multe detalii despre produsele care au fost realizate acum mulţi ani, şi care au dat startul în materie de "portabil", însă nu m-a atras prea mult stilul ei. Detaliile tehnice sunt binevenite, dar... contează şi stilul în care sunt scrise. Părere personală (şi aici sper să nu supăr bloggerul respectiv)... postarea mi s-a părut puţin "flat".
În consecinţă... (aici e doar punctul meu de vedere, atenţie!) Soacra merită steagul învingătorului, cu postarea Un ignorant din viitor (şi cupa de mied / vin /sake... ce-i place omului) - pentru stilul plăcut, cursivitatea, detaliile şi imaginaţia care m-au făcut să zâmbesc şi să mă destind. Dacă o postare e scrisă de aşa natură încât să aibă ceva detalii care să-mi placă, şi în acelaşi timp să mă destindă şi să-mi aducă zâmbetul pe chip, atunci o consider bună. Bine... mai există şi varianta în care pot să apreciez o postare scrisă într-un stil "dark", ca fiind bună, dar n-a fost cazul aici.
Soacro, nu te cunosc şi nu ştiu mai nimic despre tine... ce pot să spun e că mi-a făcut plăcere să "te citesc" :).
Felicitări :) !
Cu ocazia asta... le urez organizatorilor Blogwars şi participanţilor sărbători fericite şi un 2012 bun!
Războiul a luat sfârşit...
... până anul viitor :)
joi, 8 decembrie 2011
Teama de a spune "NU"
Îmi "place" cum oamenii şi-au stabilit standardele. Limitele. Pereţii. Da, pereţii ăia între care se mişcă, şi de care mai dau câte un cap, aşa, de control.
Există o mulţime de lucruri pe lumea asta ridicate la rang de "standarde".
Normal.
Un cuvânt care-şi pierde din însemnătate pe măsură ce omenirea "evoluează". "Normalul" a atins secolul XXI, precum un artist care se îndreaptă spre şevalet având pe vârful pensulei... silă. Indiferenţă. Egoism. Şi ce a ieşit... este o pictură grotească, în care lucrurile se schimbă pe măsură ce le priveşti. Aruncând un ochi dintr-un anumit unghi... la un moment dat îţi dai seama că penelul este cel corupt de pânză, şi nu invers.
Pânza a rămas aceeaşi. Da. Şi nu. Efectul se transformă în cauză, şi viceversa. Şi culoarea viciului e cea care se plimbă pe mâna pictorului, pătrunzându-i porii.
Standarde.
Unul dintre ele este frica. Da, frica e un standard. Dacă ţi-e frică ţie, mi se face şi mie frică, ni se face tuturor frică. Dacă mai multor oameni le este frică, atunci e de naşpa. Nasol. Drace...e nasol tare.
Şi ţi-e frică...
Frică de necunoscut, de "foc", frică de pedepse, de eterna damnare. Frică de privirea celuilalt (care e determinat şi sigur pe el în credinţa lui), atunci când ai vrea să-i spui că nu crezi şi nu ţi-e teamă. E frica de a fi marginalizat de o societate bolnavă, în care unul dintre lucrurile aflate la mare preţ e capacitatea de adaptare, aceeaşi adaptare care îi face pe oameni să se aplece mult prea mult asupra propriilor probleme, devenind nepăsători la problemele altora. Acelaşi lucru care îi transformă în hiene - a căror duhoare n-o simţi decât atunci când le laşi să se apropie prea mult - sub mirajul unui zâmbet mieros. Acelaşi lucru pe care-l vezi la un virus, capabil de "n" mutaţii. Fără zâmbet, de data asta.
Standard - e rămânerea în labirintul pe care ni l-au creat alţii, cu mult timp înainte de-a ne fi născut, care au pretins că ştiu răspunsurile pentru ca noi să nu ne mai punem... întrebările. Prea puţini sparg "cutia", mult prea puţini rup rândurile, lăsându-se mânaţi de dorinţa de a afla ce e dincolo de "perete".
Creştinism.
Un alt standard. Unde voiam să ajung. Băgatul pe gât a creştinismului, din primele zile de viaţă. Acum... pe bune... îşi aduce aminte cineva să-şi fi dat consimţământul, atunci când a fost botezat? Să fi spus vreunul "da... frate, vreau să fiu creştin... băi, da' vreau asta de nu mai pot să respir, nu altfel."?
"Pune-mă să mă ploconesc, să fiu umil şi să pup cruci, să dau bani la popi, că ei sunt prea-sfinţi".
Ăăă... Nu. Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta. Mai toată lumea pe care o cunosc a acceptat... şi înghiţit. Treaba e precum "doftoria" aia de-ţi este băgată pe gât, cu linguriţa. Numai că... treabă curioasă... la faza asta n-ai nici o boală. Dar... eh... asta e, las-o aşa. Păi... dacă spune lumea ceva? Dacă mă bate Dumnezeu?
Păi... dacă iau un kinder, şi-l învăţ din primii ani de viaţă, că sub patul lui e un monstru hidos, care-l muşcă de picioare dacă nu-i cuminte... dracul o să fie terorizat. Până într-o zi... când din "întâmplare" se împiedică şi cade. Sau... mai bine pentru el, îşi ia inima-n dinţi. Şi se uită. Şi... nimic. Nimeni. Nu-i nici un monstru. Nu-i "bau-bau". Sunt doar câteva scame, şi eventual un gândăcel mic şi rău, care roade parchetul.
Nu există "dacă te afli aici, înseamnă că trebuia să fii creştin". Pentru că asta-i o mare tâmpenie. Te afli aici pentru că da... ai ceva de făcut. E ceva pe lumea asta numai al tău, la care eşti bun, modul tău personal de a străluci şi radia lumină. Însă calea pe care ajungi să-ţi împlineşti misiunea e precum o autostradă cu mai multe benzi şi ramificaţii. Poţi s-o iei la dreapta, poţi să alegi stânga... tot acolo ajungi. Toată treaba e să n-o iei înapoi, nu de alta dar... provoci dezastru-n "trafic".
Din punctul meu de vedere, omul ar trebui să-şi aleagă religia la o vârstă matură, dacă e să creadă că i se potriveşte vreuna. Să fie crescut cu un set de reguli de bun simţ şi să-i fie dezvoltată de copil capacitatea de a discerne binele de rău. Etic. Moral. Şi de ce nu... util. Ce-i asta? O furnică. La ce-i bună? Păi... curăţă pâmântul de mizerii. O laşi să trăiască.
Ce-i ăla? Un ţânţar. Pişcă? Răspândeşte boli? Omoară-l.
Dogmă. Manipulare. Teamă. Ăăă... nu. Hai să mai schimbăm "reţeta". Pe "ingredientele" astea s-a mers mii de ani. Nu asta-i calea. Nu crezutul în fantome şi temeri ne elevează, ci în propria persoană. În propriile forţe. Nu aşteptatul unui cadou din cer ne face fericiţi, ci realizarea lucrurilor cu propriul cap şi propriile mâini.
Eu zic să lăsăm prostiile... şi aşteptarea asta fără rost. În sensul că păcatele ne vor fi iertate. În sensul că cineva se va sacrifica pentru noi. Să fim mai buni şi să reparăm răul făcut, pentru că ăsta e drumul, dacă vrem să evoluăm, dracu'. Şi mai ales... să lăsăm teama. Teama că nu merităm, că nu suntem suficient de buni şi că nu vom fi niciodată. Teama că nu voi fi acceptaţi. Am s-o spun. N-avem nevoie de zei. Pentru că... omul sfinţeşte locul.
Da.
Dacă ai ajuns pe aici şi ce ai citit te oripilează, trage aer în piept şi găseşte puterea de a-ţi pune întrebări. În timp vor veni şi răspunsurile. Şi dacă nu-ţi place ce-am scris, hai să-ţi spun o treabă. E democraţie.
"God is the immemorial refuge of the incompetent, the helpless, the miserable. They find not only sanctuary in His arms, but also a kind of superiority, soothing to their macerated egos; He will set them above their betters."
H. L. Mencken
surse foto: http://bayharborbutcher.wordpress.com/2009/08/27/nietzsche-mosquitos-y-dexter/
http://en.wikipedia.org/wiki/Ant
Există o mulţime de lucruri pe lumea asta ridicate la rang de "standarde".
Normal.
Un cuvânt care-şi pierde din însemnătate pe măsură ce omenirea "evoluează". "Normalul" a atins secolul XXI, precum un artist care se îndreaptă spre şevalet având pe vârful pensulei... silă. Indiferenţă. Egoism. Şi ce a ieşit... este o pictură grotească, în care lucrurile se schimbă pe măsură ce le priveşti. Aruncând un ochi dintr-un anumit unghi... la un moment dat îţi dai seama că penelul este cel corupt de pânză, şi nu invers.
Pânza a rămas aceeaşi. Da. Şi nu. Efectul se transformă în cauză, şi viceversa. Şi culoarea viciului e cea care se plimbă pe mâna pictorului, pătrunzându-i porii.
Standarde.
Unul dintre ele este frica. Da, frica e un standard. Dacă ţi-e frică ţie, mi se face şi mie frică, ni se face tuturor frică. Dacă mai multor oameni le este frică, atunci e de naşpa. Nasol. Drace...e nasol tare.
Şi ţi-e frică...
Frică de necunoscut, de "foc", frică de pedepse, de eterna damnare. Frică de privirea celuilalt (care e determinat şi sigur pe el în credinţa lui), atunci când ai vrea să-i spui că nu crezi şi nu ţi-e teamă. E frica de a fi marginalizat de o societate bolnavă, în care unul dintre lucrurile aflate la mare preţ e capacitatea de adaptare, aceeaşi adaptare care îi face pe oameni să se aplece mult prea mult asupra propriilor probleme, devenind nepăsători la problemele altora. Acelaşi lucru care îi transformă în hiene - a căror duhoare n-o simţi decât atunci când le laşi să se apropie prea mult - sub mirajul unui zâmbet mieros. Acelaşi lucru pe care-l vezi la un virus, capabil de "n" mutaţii. Fără zâmbet, de data asta.
Standard - e rămânerea în labirintul pe care ni l-au creat alţii, cu mult timp înainte de-a ne fi născut, care au pretins că ştiu răspunsurile pentru ca noi să nu ne mai punem... întrebările. Prea puţini sparg "cutia", mult prea puţini rup rândurile, lăsându-se mânaţi de dorinţa de a afla ce e dincolo de "perete".
Creştinism.
Un alt standard. Unde voiam să ajung. Băgatul pe gât a creştinismului, din primele zile de viaţă. Acum... pe bune... îşi aduce aminte cineva să-şi fi dat consimţământul, atunci când a fost botezat? Să fi spus vreunul "da... frate, vreau să fiu creştin... băi, da' vreau asta de nu mai pot să respir, nu altfel."?
"Pune-mă să mă ploconesc, să fiu umil şi să pup cruci, să dau bani la popi, că ei sunt prea-sfinţi".
Ăăă... Nu. Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta. Mai toată lumea pe care o cunosc a acceptat... şi înghiţit. Treaba e precum "doftoria" aia de-ţi este băgată pe gât, cu linguriţa. Numai că... treabă curioasă... la faza asta n-ai nici o boală. Dar... eh... asta e, las-o aşa. Păi... dacă spune lumea ceva? Dacă mă bate Dumnezeu?
Păi... dacă iau un kinder, şi-l învăţ din primii ani de viaţă, că sub patul lui e un monstru hidos, care-l muşcă de picioare dacă nu-i cuminte... dracul o să fie terorizat. Până într-o zi... când din "întâmplare" se împiedică şi cade. Sau... mai bine pentru el, îşi ia inima-n dinţi. Şi se uită. Şi... nimic. Nimeni. Nu-i nici un monstru. Nu-i "bau-bau". Sunt doar câteva scame, şi eventual un gândăcel mic şi rău, care roade parchetul.
Nu există "dacă te afli aici, înseamnă că trebuia să fii creştin". Pentru că asta-i o mare tâmpenie. Te afli aici pentru că da... ai ceva de făcut. E ceva pe lumea asta numai al tău, la care eşti bun, modul tău personal de a străluci şi radia lumină. Însă calea pe care ajungi să-ţi împlineşti misiunea e precum o autostradă cu mai multe benzi şi ramificaţii. Poţi s-o iei la dreapta, poţi să alegi stânga... tot acolo ajungi. Toată treaba e să n-o iei înapoi, nu de alta dar... provoci dezastru-n "trafic".
Din punctul meu de vedere, omul ar trebui să-şi aleagă religia la o vârstă matură, dacă e să creadă că i se potriveşte vreuna. Să fie crescut cu un set de reguli de bun simţ şi să-i fie dezvoltată de copil capacitatea de a discerne binele de rău. Etic. Moral. Şi de ce nu... util. Ce-i asta? O furnică. La ce-i bună? Păi... curăţă pâmântul de mizerii. O laşi să trăiască.
Ce-i ăla? Un ţânţar. Pişcă? Răspândeşte boli? Omoară-l.
Dogmă. Manipulare. Teamă. Ăăă... nu. Hai să mai schimbăm "reţeta". Pe "ingredientele" astea s-a mers mii de ani. Nu asta-i calea. Nu crezutul în fantome şi temeri ne elevează, ci în propria persoană. În propriile forţe. Nu aşteptatul unui cadou din cer ne face fericiţi, ci realizarea lucrurilor cu propriul cap şi propriile mâini.
Eu zic să lăsăm prostiile... şi aşteptarea asta fără rost. În sensul că păcatele ne vor fi iertate. În sensul că cineva se va sacrifica pentru noi. Să fim mai buni şi să reparăm răul făcut, pentru că ăsta e drumul, dacă vrem să evoluăm, dracu'. Şi mai ales... să lăsăm teama. Teama că nu merităm, că nu suntem suficient de buni şi că nu vom fi niciodată. Teama că nu voi fi acceptaţi. Am s-o spun. N-avem nevoie de zei. Pentru că... omul sfinţeşte locul.
Da.
Dacă ai ajuns pe aici şi ce ai citit te oripilează, trage aer în piept şi găseşte puterea de a-ţi pune întrebări. În timp vor veni şi răspunsurile. Şi dacă nu-ţi place ce-am scris, hai să-ţi spun o treabă. E democraţie.
"God is the immemorial refuge of the incompetent, the helpless, the miserable. They find not only sanctuary in His arms, but also a kind of superiority, soothing to their macerated egos; He will set them above their betters."
H. L. Mencken
surse foto: http://bayharborbutcher.wordpress.com/2009/08/27/nietzsche-mosquitos-y-dexter/
http://en.wikipedia.org/wiki/Ant
joi, 1 decembrie 2011
Utile ( random)
- Mirosul de fum de ţigară iese foarte bine dintr-o haină, dacă e aşezată pe un calorifer cald timp de câteva ore. Atenţie - caloriferul să fie cald, nu încins. Şi de preferat... nu în camera unde dormiţi. Vă daţi seama de ce... :)
- Pentru cei care mânâncă peşte sau alte chestii care au miros puternic. Dacă aveţi întâlnire/interviu/ce-o fi... consumaţi înainte de a pleca de acasă - câteva felii de lămâie fără coajă (şi asta fără zahăr).
- Petele de cremă de ghete dispar de pe parchet dacă se freacă zona "afectată" cu o cârpă îmbibată în alcool (alcool izopropilic de exemplu)
- Muzica ascultată ore întregi la căşti dăunează. Are ceva de-a face cu nervii/atenţia distributivă. Mai ales dacă volumul e dat la maxim.
- Cafeaua iese bună dacă nu i se adaugă zahăr la fierbere.
- Somnul cel mai bun şi mai odihnitor "cade" între 10 PM-04 AM.
- Pentru cei ce stau foarte mult în casă, birou, etc - lumina soarelui are importanţa ei. Printre altele, e legată de producerea vitaminei D în corp, dacă îmi aduc aminte bine . Aşa că bucuraţi-vă de soare cât de des puteţi.
- Printre altele, ceaiul de salvie e bun pentru durerile de stomac şi transpiraţie excesivă.
- În altă ordine de idei... binecunoscuta fază cu blonda minunată îmbrăcată în roşu. O blondă nu e chiar atât de minunată, dacă se îmbracă în roşu. Din start, are o culoare caldă (părul auriu - galben). Dacă îmbracă roşu, şi mai are şi pielea roz, sau e prea bronzată... e mult prea... "caldă". Tipilor, lucraţi puţin la tiparul femeii "ideale". Cu ceva mai mult stil, băieţi, cu ceva mai mult stil...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)