De la ani-lumină depărtare...

O știu, nu-i nevoie să mi se spună. Sunt un ciudat pentru unii, un tip oarecum normal pentru alții. La fel ca alți oameni care gândesc singuri, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Sincer? Nici nu mă interesează asta. Doar mai-marele unei țări trebuie să mulțumească pe toată lumea. Nu-s eu ăla. Eu am rămas la "nu-ți place(?), nu mânânci".
Deci...

Exista două tipuri de suferință, privind dintr-un anumit unghi. Primul tip - e cel cauzat de evenimente. Nu știi exact ce te supără, și de ce, parcă știi, da' parcă nu știi ce-ai vrea să faci. Sau nu vrei să cunoști cauza... și nu vrei să faci nimic. Vezi și reacționezi, dar nu cu toată ființa, ci într-o stare de somnolență.

Al doilea tip de suferință - e cel cauzat de conșientizarea gravității evenimentelor. Iar aici nu mă refer la capacitatea unui radar slab, care îți indică vag despre ce e vorba. Mă refer la conștientizarea unei probleme "cu toți senzorii". Adică... nu doar știi subiectul. Nu doar ai auzit lucrurile și nu doar le-ai trecut printr-un filtru ușor.
Ușor-ușor, mental - și mai apoi, sufletește - realizezi că e ceva în neregulă. Începi să simți lumea din jurul tău. Începi să te conectezi la ea, în timp ce o parte din tine urlă cutremurată că nu vrea să vadă urâtul adevăr al acestui plan de existență. Ceva în tine țipă, e un țipăt mut căruia buzele-ți, golite acum de sânge, nu-i pot da glas; ceva se zbate deznădăjduit în interiorul tău, cu disperarea acelui animal ce odată prins în capcană, este capabil să-și roadă piciorul, numai să scape.
E una să-ți fie aduse la cunoștință ororile de care este capabil omul, ca animal; și alta - să simți cu toată ființa că  oricât de bine ai sta la căldurică, departe de lumea dezlănțuită, ororile alea sunt cât se poate de reale și te pot atinge - și pe tine, și mai rău de-atât, pe cei dragi ție.

De-a lungul anilor... le-am vorbit oamenilor despre refuzul meu de "a face" copii. Mereu, aproape mereu... am fost întâmpinat cu acel "dar cum așa, zici tu că e greu, dar ai să vezi, merită; când îi vezi... când știi că sunt bucățică ruptă din tine, îți înseninează ziua, ești alt om, copiii fac lumea mai bună..."
Unii chiar au avut curajul să-mi spună în față "a, păi inseamnă că tu vrei să mai copilărești, n-ai chef de responsabilități". Sincer... apreciez faptul că ai curajul să-mi spui asta în față. Apreciez  de-asemenea faptul că tratezi lucrurile cu (o oarecare) seriozitate, chiar și dacă asta înseamnă să mă-nțelegi greșit. Ce nu apreciez, în schimb, este că dai dovadă de egoismul cras al celui/celei care crede că merită o jucărie vie.

"A, păi înseamnă că nu prea îți plac copiii". Păi... depinde. Afirmația/constatarea însăși mi se pare ciudată. De ce mi-ar plăcea copiii, la urma urmei?  Pentru că-s frumoși fizic? Hmm, prea puțin. Pentru că dau dovadă de inteligență? Plm... și primatele dau dovadă de asta. Atunci? Îmi place un copil dacă radiază ceva frumos și bun, ca ființă. Dacă n-o face, evident răspunsul meu e "nu". Ai putea să mă întrebi la fel de bine dacă te plac pe tine. Păi... dacă ești genul de dobitoc-adult care "dă" cu bormașina la ore nepotrivite, ascultă manele la maxim în timp ce face grătar în spatele blocului, când vecinii au rufe la uscat, evident că nu te plac, în morții mă-tii.
Desigur... dacă te-ajută, poți să mă urăști pentru că-ți arunc un adevăr în față. Dar asta nu face mai puțin important adevărul în sine.
Hai să lămurim o treabă. Copilul nu este un... animal de companie. Nu este nici un... instrument destinat plăcerilor proprii, emisiune de divertisment, și nici punctul de sprijin pe care ți-l pregătești frumos, pentru bătrânețe, fiindcă că n-ai curajul și demnitatea să mori de unul singur.
În momentul în care începi să realizezi pe ce fel de lume trăiești... începi să vezi procrearea cu alți ochi. Desigur, pentru a vedea lucrurile într-un mod (pe care-l numesc eu...) firesc și sănătos, e nevoie de o doză (măcar mică) de altruism. E nevoie să te gândești la acel viitor copil și să-ți dai seama ce efect va avea viața asupra lui, asupra lui și NU... asupra ta. Pentru că oricât ai încerca, nu-l poți feri de durere.
Acum... indiferent că te afli în Statele Unite sau în România...
... vrei, nu vrei... trebuie să-mi dai dreptate. Cum vrei să ți-o spun? Frumos? Trăiești într-un glob de cristal. Ok, nu vrei să ți-o spun frumos? Ești un prost orb, iar lumea în care trăiești e futută. Pe bune. Dacă ies bani - avocații fac scăpați criminali, dacă ies grămezi de bani - doctorii ucid, iar politicienii trag sforile câte unui genocid, în același timp în care participă cu  o mină serioasă la ceremonii de genul celei închinate lui Nelson Mandela.
Fac o paranteză aici.
Să ai un Obama sau un Ponta la o ceremonie de genul - este una dintre cele mai mari insulte pe care i le poti aduce defunctului "sărbătorit". Cum a spus Obama? "Over 30 years ago, while still a student, I learned of Nelson Mandela and the struggles taking place in this beautiful land, and it stirred something in me.  It woke me up to my responsibilities to others and to myself, and it set me on an improbable journey that finds me here today.  And while I will always fall short of Madiba’s example, he makes me want to be a better man. He speaks to what’s best inside us."
Deci... tipul ăsta, care dă ordine să fie uciși copii, femei, tineri sau bătrâni nevinovați în Siria, Liban, Afganistan, Pakistan, Iran, Irak... și multe altele, ăsta vorbește despre responsabilități și despre a fi mai bun. Incredibil.
AICI aveți niște mostre de... "responsabilitate" și "bunătate".

Iar Ponta?
"În urmă cu 65 de ani, pe 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Cred că astăzi este ziua potrivită pentru călătoria la capătul căreia voi aduce un omagiu din partea poporului român fostului președinte sud-african Nelson Mandela"
Madiba ne-a învățat că dreptatea, egalitatea, libertatea și pacea sunt valori spre care tinde spiritul uman. E important să ținem minte că toți avem dreptul să trăim în armonie"

Serios? Băi Ponta, tu chiar vorbești serios? Dreptate? Egalitate? LIBERTATE? Pace? Armonie, băi Ponta? Eu unul nu te cred. Stai așa, nu-s singurul din țara asta care nu te crede. Pardon, nu-s singurul din lumea asta, pentru că acum știe toată lumea cine, și ce ești.

Ca idee, cititorule... lumea în care trăiești e plină de "din ăștia".

Ok, să revin.
Îți place, sau nu, cititorule, trăiești într-o lume a sângelui. Istoria speciei umane e clădită pe sânge, fie că-i vorba de americani, ruși, australiaeni, englezi, francezi, chinezi, coreeni, vikingi... sau mai știu eu cine.
Ca și când radiațiile solare, frigul, inundațiile, furtunile, secetele, multele boli împreună cu multele lor mutații - nu erau de ajuns; își mai fac și oamenii rău, unul altuia. Iar aici nu vorbesc despre glume nesărate, răutăcioase. Vorbesc despre trădare, crimă, viol, furt, tâlhărie, umilință, violență, îngrădirea libertății, exprimării, represiune si opresiune, etc, etc.
Vorbesc despre lucruri care se întâmplă în toată lumea, inclusiv la noi în țară; iar asta nu se-ntâmplă de ieri, de azi.
Tot n-ai înțeles? Atunci... fă un efort de imaginație și închipuie-ți cum ar fi să ți se-ntâmple ție. Închipuie-ți clipele de dinaintea unei morți premature, deoarece a hotărât altcineva pentru tine cât și cum trăiești. Închipuie-ți că ești bătut/ă și violat/ă, trădat/ă, tâlhărit/ă, umilit/ă; închipuie-ți că ți se bagă pumnul în gură atunci când vrei să spui ceva. Vrei să încerci ceva mai rău de-atât? Închipuie-ți că persoanele dragi ție pot păți asta. Iar acum... fă un pas înainte, deschide larg ochii, și realizează: ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ TRĂIEȘTI AȘA CEVA.

Stai liniștit, nu-i nevoie să-mi dai dreptate. Știu... că am dreptate.
De aceea îmi păstrez neclintit ideea că a aduce un copil pe lumea asta... e un lucru rău, aberant, chiar.
Ca să fiu clar, am s-o  mai spun o dată: e un lucru rău - nu pentru tine, ci pentru el.
... și poate, poate... data viitoare când dai să deschizi gura pentru a-i vorbi de responsabilitate unui om care n-are copii, gândește înainte. 

Acum că te-ai convins (ori ai început să te convingi) de faptul că "lumea-i o pârnaie în aer liber", spune-mi, cum e? Așa-i că începe să doară? Așa-i că durerea-i cumplită? Așa-i că nu știi ce să faci?
... și ia spune-mi, cumva te gândești la ștreang? Păi dacă da, stai așa, tăticu'... tocmai ai turnat un plod. Nu poți să-l lași în drum.  Trebuie să lupți pentru el, cu tot suflul.

Cumva e paradoxală idioțenia asta, dar mulți dintre cei care nu-s pregătiți pentru viață, procreează. Uite-așa am ajuns la una dintre cele mai cretine afirmații făcute vreodată - "păi, da, asta e menirea omului pe Pământ". "Păi"... dacă asta-i tot ce poți, să te-nmulțești, e clar... Nu-i mare diferență între tine și-un animal (oricare ar fi ăla).
Oamenii "fac" copii tocmai pentru că au nevoie de ceva care să le-ndulcească viețile alea, mici și serbede, pe care n-au puterea să și le trăiască singuri.
... și tocmai ăștia, care nu se cunosc pe sine și care nu știu cu-adevărat pe ce fel de lume trăiesc, tocmai ei se găsesc... să-l învețe pe altul "ce și cum".


... și-n timp ce unii m-au auzit vorbind despre subiectul în cauză și m-au privit cu suspiciune, crezând că bat câmpii și vreau să par interesant sau original, eu mi-am continuat drumul, observând.

Călatoria în spațiu? Omenirea abia a reușit s-ajungă pe Lună.

Iar eu? Vă salut de la mare depărtare!

sursa foto: http://good-wallpapers.com/misc/23324