În gol...

Mă întreb dacă ar trebui să-mi mai pese de ceva pe lumea asta. Doar mă întreb, pentru că ştiu răspunsul. Da, îmi va păsa în continuare, fiindcă ăsta e "aluatul" din care sunt făcut, astea-mi sunt instinctele şi principiile, în ciuda experienţei de viaţă, şuturilor luate, chiar şi a... palmelor prieteneşti primite pe spate. Şi dacă există lucruri care mă scot din minţi, unul dintre ele este negarea binelui, a frumosului din om - mai ales acolo unde există. E faptul că acolo unde se poate schimba ceva în bine, apare refuzul.
În unele cazuri - chiar dacă pare greu de crezut - înţeleg de ce unii oameni pe care i-am cunoscut - refuză să se rupă de anumite lucruri pe care în mod normal le consideră nepotrivite.

Pentru că acele lucruri îi ajută - la un anumit nivel - să treacă peste nebunia vieţii, tensiunea interioară, problemele din familie, etc. Cu ce nu-s de acord însă, e învârtitul în jurul cozii, aşteptând ziua când "ceva" se va schimba de la sine. Şi dacă uneori e bine să laşi lucrurile să meargă de la sine, alteori în mod sigur nu este, pentru că mersul se transformă... în derivă.  Iar la un moment dat te trezeşti, şi-ţi dai seama că de la "mers" ai ajuns "în aer", într-un punct în care te simţi precum pilotul unui avion care a intrat în vrie. Şi când realizezi că impactul cu solul e doar la câteva minute depărtare, începi din ce în ce mai agitat să apeşi pe toate butoanele, să tragi de manşă, în speranţa că vei reuşi să-l redresezi, cumva. Din imaginea asta lipseşte acel "radar", pe care - dacă l-ai fi folosit, ai fi văzut lucrurile în perspectivă, şi ai fi pilotat altfel. Din fericire, însă, pentru mulţi încă este posibil să arunce o privire în timp, şi să-şi schimbe cursul.

Ce nu şi-au dat mulţi seama, este că... ce accepţi în viata ta, devine standard. Că atunci când accepţi ceva bun, te înalţi, şi-ţi ridici standardele, iar atunci când accepţi "orice", de umplutură, se întâmplă viceversa.  Living in the fast lane te aruncă, mai devreme sau mai târziu, de pe traiectoria pe care ai ales-o; şi pe cât de mare e viteza, pe atât zbori mai departe, şi te răneşti mai rău. Orice ar însemna asta... putere, pastile, droguri, alcool, sex... într-un final ajungi să realizezi că de fapt nu contează câţi te-au pupat în cur, nici cât ţi-ai băgat în vene, nici cât ai băut, şi nici pe cine-ai avut în pat. Pentru că în momentul acela, singurul lucru pe care ţi-l vei dori... nu va fi bogăţia, nici poziţia bună în societate, nici distracţia sub multele ei forme, ci...să ai pe cineva lângă tine, care să te iubească. Atât. E... atât de simplu...

Da, viziunea mea asupra lucrurilor poate nu-i tocmai roz... "planul divin" - acea reţea de fire nevăzută ochilor, care ne leagă pe toţi - este o frânghie magică, dar întreruptă. Şi chiar dacă cei mai mulţi cred că ştiu cum e mersul, şi unde se situează în lumea asta, realitatea e cu totul alta. Cu toţii ne aflăm în golurile dintre capetele întrerupte ale firelor de lumină, care poate n-au fost... niciodată întregi.

Ce-am mai descoperit

În seara asta am avut chef de citit. Cu ocazia asta, mi-am mărit - cu zâmbetul pe buze - blogroll-ul. O fi adevărată vorba aia... " curiosity killed the cat", da'... mi-s felină mare, şi mor greu :P

Am citit cu plăcere rândurile scrise de addicted, Carmen Negoita, şi Alina Raulea . Trebuie să le mulţumesc lui Nice , şi lui addicted , la ele in blogroll mi-am băgat nasul :)
Nice...  hugs pentru tine :)

Music... on my fingertips

Without music life would be a mistake. ~ Friedrich Wilhelm Nietzsche

Atunci când opresc laptopul, şi fâşâitul uşor al boxelor ne ţine companie timp de câteva secunde... mă regăsesc lângă tine, admirând în tăcere. Am trăit sutele de albume, mi-am pierdut numele printre miile de piese, de la calm extaz - la agonie, şi totuşi... nimic nu se compară cu muzica pe care o ascult, atunci când te tin în braţe. Să te privesc dormind, şi să-ţi mângâi încet... încet, părul de pe tâmple - este singura melodie pe care oricât de mult doresc, n-o pot fredona... e sunetul catifelat, fără nume, ce nu poate fi înregistrat de nici o născocire a oamenilor.
Astăzi, mai puţin decât ieri, tresari, şi ritmul alunecă, pentru câteva clipe. Îmi plimb degetele prin părul tău, şi revii, cu răsuflarea-ţi liniştită. Şi adormi în cu pace-n suflet, căci am aşternut peste tine aripi nevăzute. Învăluită astfel, te-ndrepţi spre neştiutele lumi ale somnului din prag de dimineaţă, când zgomotul stropilor de ploaie atinge temător frunzele de castan .

sursa foto : http://noelleanoellea.wordpress.com/2007/12/31/wings-of-angels/

Puls

Ştiu... că avem ceva bun în noi, ca specie. Cred cu tărie asta, chiar dacă am şase miliarde şi cinci sute de milioane de... contra-argumente. Îmi place să cred... că într-o zi vom reuşi să ne rupem barierele, şi că vom putea să ne împingem limitele atât de sus, încât să putem fi numiţi... Creatori.

Cei mai mulţi încă oscilează, undeva, pe distanţa dintre egoism şi prietenie, sau pe cea dintre egoism, teamă şi iubire. Şi de regulă oamenii aleg egoismul, din răutate, sau din teamă, mai mult sau mai puţin conştient, uitând de acel principiu frumos şi simplu de funcţionare al vieţii, potrivit căruia dacă dai înapoi ceea ce primeşti, vei primi mai mult. Însă teama... precum radiaţiile uraniului, ne pătrunde şi ne otrăveşte, ea este cea care ne ucide spiritul, care ne micşorează, şi ne distruge măreţia.
Într-o lume perfectă, răspunsul la prima rază de încredere pe care ţi-o acordă cineva - ar fi - un alt motiv bun, şi sincer, care să ducă încrederea mai departe, treaptă cu treaptă. În acea lume perfectă, amicul/amica nu ia hotărâri în numele tău, de dragul propriei persoane, ca apoi să-ţi spună cu nonşalanţă, în timp ce-ti aşează o mână moale pe braţ :  "Eu am luat hotărârea asta. Ştiu că am fost egoist/ă, dar aşa am considerat că e bine. E mai bine aşa şi pentru tine, să ştii. Poate vei reuşi să mă ierţi. Crezi că vei ierta pentru asta?"

Într-o lume perfectă... dragostea s-ar întoarce şi ar pleca sub formă de dans, aripi, văluri de mătase parfumată,  fum colorat, şi lumină caldă - care te-ar ridica, învălui, şi care ţi-ar pătrunde sufletul. Într-o lume  perfectă... dragostea sinceră, pură - devine scut, şi sabie, cu care îi protejezi pe cei dragi, până când ajungi la ultimul tău strop de sânge, şi la ultima ta bătaie de inimă. Şi în acel ultim moment de luciditate, când moartea îţi va da târcoale, zămbetul îţi va fi cald, şi sufletul împăcat, pentru că ai ştiut întotdeauna că e mai important să dai... decât să primeşti.
Într-o lume ca a noastră... ei bine...


Da, am s-o spun deschis. Omului... îi este teamă de multe lucruri. Teamă de a nu fi rănit, înşelat, abandonat. Îi este teamă de propria măreţie, şi asta în asemenea măsură, încât e în stare să pornească războaie, numai să nu fie pus să-şi îmbrăţişeze laturile bune, pentru că i se par "palide", sau sunt semne de... "slăbiciune". Însă acolo unde alţii văd slăbiciune, în ideea de "bine", eu văd putere. Acolo unde alţii văd doar întuneric şi disperare, şi se chircesc înfricoşaţi, atingând pământul rece al nopţii, eu văd lumina stelelor şi a Lunii, şi stau drept, cu pieptul înainte, pentru că eu însumi sunt lumină, şi viaţă.

Şi radiez, căci sunt acel far alb şi înalt, ce risipeşte întunericul din jur, ca tu să vezi drumul pe care păseşti, îmbrăţişată de lumină. Sunt explozie stelară, încălzind fărâma de timp ce ne-a rămas. Şi dacă lumina pe care o am, e prea puternică, nu te îndepărta. Doar închide ochii... şi dansează cu mine.

Sonic Mood (18)

...............................

Sonic Mood (17)

Fire in the sky

Am fost în noaptea asta pe faleză, în încercarea de a găsi "ceva-ul" ăla din eclipsele de Lună pe care le-am văzut  acum mulţi ani. M-aş fi bucurat să fie linişte. Ei bine... n-am avut parte de prea multă linişte, dar...
Văzând eclipsa, mi-am dat seama că-mi lipseşte vechiul meu balcon, de la etajul 10, cu vedere spre Dunăre, unde în nopţile senine de primăvară sau vară - beam un vin alb (sau roşu, dupa chef), şi ascultam blues în surdină - cu o ţigară în colţul gurii, ţinând picioarele pe balustradă.

În noaptea asta am realizat pentru a nu ştiu câta oară... că oamenii au uitat să stea locului, şi să se bucure de lucrurile simple, în linişte. Cât despre cei tineri... nu cred c-au învăţat cum se face asta...
Prima parte a eclipsei am prins-o la "Zid", atunci cand Luna părea acoperită parţial de un nor murdar. Cum îmi place să mă bucur de evenimentele de genul - fără a auzi toate discuţiile celor din jur şi muzica de la terase,  m-am retras câteva sute de metri "mai încolo", unde am stat de unul singur, în întuneric. Sfârşitul primei părţi a fost superb. Am aşteptat mai bine de 30 de minute, cred, să văd acel ultim colţ de Lună, precum un ac alb, încovoiat, aruncându-şi lumina din ce în ce mai slabă peste apele Dunării.
Apoi a venit partea a doua, destul de ciudată pentru "ăi mai slabi de înger", pentru că prima umbră, roşiatică, a fost acoperită de o alta, mai întunecată, iar dacă la prima fază astrul cu zâmbet strâmb încă se mai reflecta în apă, la a doua devenise greu de reperat pe cer. Şi dacă sfârşitul primei părţi a fost frumos, mijlocul celeilalte a fost magnific. Da, ăsta e cuvântul. Imaginea a fost în acelaşi timp... de speriat. Un astru pe moarte, imens şi rotund,  cu întuneric în mijloc, şi foc pe margini.  Care m-a dus cu gândul la... răul din "The Fifth Element".
Sincer? Nu e de mirare că în alte vremuri oamenii o luau razna văzând aşa ceva :).

Mmm... nu

"Morpheus: There are some things in this world, captain Niobe, that will never change. "



Unele lucruri... nu se schimbă. Altele însă... da. În privinţa unora, cel puţin, sub formă de foşti amici, foşti prieteni, foste iubite... Ori sub forma unor rude ( fie ele şi de sânge ) cu care  nu mai ai nici o treabă , şi pe care la orice oră... le-ai trimite la dracu'. 
Orice ai face, şi oricum se întâmplă - brusc, sau în timp, pierderea încrederii se transformă într-un un şarpe verde, ce se târâie printre firele de iarbă. E un lucru pe care nu-l auzi cu uşurinţă, nu-l vezi clar,  dar ştii că este acolo, trimitându-ţi fiori reci pe şira spinării.

Încrederea - o poţi pierde usor , dacă e vorba de oameni care nu ţi-au fost niciodată foarte apropiaţi. Pentru că în privinţa lor, este superficială şi străvezie, precum o foiţă foarte subţire de cupru. Singura parte bună aici... este că aproape la fel de uşor este să le dai înc-o şansă, şi eventual, încă una. De ce? Pentru că ai, şi în acelaşi timp... nu ai - aşteptări de la ei. Lucruri de genul pot fi văzute - de la relaţia cu o singură persoană, pâna la  relaţiile cu persoanele dintr-un grup, unde mai stai la o bere, mai asculţi o prostie debitată de unul, o glumă bună spusă de altul... şi tot aşa...
E un fel de "ce-am avut, şi ce-am pierdut..."

Ce-i  greu de suportat, în schimb, e să-ţi pierzi încrederea în oamenii la care ţii, pe care-i iubeşti. Chit că sunt graşi, slabi, frumoşi sau urâţi -  pe dinafară. Ambalajul nu contează aici. Are puţină importanţă  dacă te vezi cu ei zilnic, sau o dată la două săptămâni, două luni, doi ani. Pentru că locul acela din tine, în care i-ai primit, păstrează amprenta îmbrăţişărilor sincere şi a zâmbetelor cu gust de "mă bucur să te văd", a serilor în care ţi se pare că aerul foşneşte prietenos, şi a dimineţilor când te trezeşti cu chef de viaţă, fără să ştii exact de ce. Şi... nu, nu trebuie să fii îndrăgostit, ca să simţi lucrurile aşa.
Ce e şi mai rău... în cazul ăsta... este că încrederea adâncă, câştigată în timp, are ramificaţii  spre o formă sau alta de respect, şi duce la dezvoltarea unui fel de dependenţă.

Iar pierderea încrederii pe care o ai în cei apropiaţi - spre deosebire de cea acordată cunoştinţelor - este precum frângerea unei trepte, la o scară spiralată, din piatră. E primul moment, în care încrederea se clatină. Şi eşti dispus să faci un pas mai mare, ca să înaintezi. Pentru c-au rămas respectul, şi dependenţa, nu vrei să renunţi, şi atunci sari peste ea. Şi timpul trece... Iar la un moment dat, ai surpriza să vezi că se frâng două trepte. Şi din nou... sari peste... E un pas şi mai mare, dar încă se poate, îţi spui. De data asta s-a cam dus încrederea, şi odată cu ea, o bună parte din respect. Însă când dispar trei trepte, deja ai cam mult de sărit. Poate o faci, poate nu. Însă când într-un târziu, vezi "hăul" cu o claritate dureroasă, te rupi de acei oameni, în ciuda dependenţei pe care o ai faţă de ei, pentru că este singurul lucru bun pe care-l poţi face... pentru tine. Şi dacă suferinţa pe care ţi-o dau cunoştinţele, tovarăşii de pahar - este precum tăietura superficială făcută cu o bucată de hârtie, cea cauzată de pierderea încrederii într-o persoană apropiată, foarte dragă, este precum căderea de la o înălţime mare, prin acele locuri, unde erau cândva... trepte.

Şi după ce te ridici, îţi aranjezi hainele, şi te scuturi de praf... ai două opţiuni. Prima - să încerci din nou, cu alţi oameni - care par să merite efortul. A doua - să nu mai încerci niciodată. Nu ştii niciodată unde te vor duce treptele. Ce rămâne... e o uşoară, constantă stare de încordare, care în timp devine naturală şi obişnuită, şi care stă undeva în fundal, asemeni atenţiei pe care o dai maşinilor, în faţa unei zebre.




sursa foto: http://www.special-escapes.co.uk/search/display.php?FileID=bsc6049

Nesfârşitul drum (2)

... şi doar atingerea vântului îi scutura vremelnic temerile adunate în păr, de-a lungul timpului. Căci mâinile acelea delicate, a căror frumuseţe stranie venea din  uşoara paloare a degetelor, nu-şi mai îndreptau tandreţea către chipul său. Iar toate cărămizile de argint ale cetăţii de odinioară... nu erau acum decât simple bucăţi de metal, ce zăceau prăvălite în praful roşiatic al apusului, hrănind Soarele şi Luna cu strălucirea lor rece.

"Uşor pierdut în ignoranţa tinereţii, simţeam îmbrăţişarea frăţească pe care mi-o oferea fără reţineri verdele înalt al copacilor ce-mi ieşeau în cale. Atunci, stropii de ploaie ai norilor întunecaţi aduceau pe fruntea mea acea blândă mângâiere, pe care doar lacrimile sălciilor de pe malul unui lac o dau, în orele dimineţii. Şi nevoia de soare se pierdea printre boabele reci de apă, căci eu eram ploaia... şi soarele, şi copacul înalt, care mă făceau să las capul pe spate, cu nările fremătând în răcoarea tomnatică a mirosului de pământ reavăn. Îmi amintesc apoi vântul, care lua din mine şoapta mută a numelui tău neştiut încă, undeva, departe..."

"Gândeam că ar fi trebuit să mă răscolească lipsa muzicii. Mă imaginam pe atunci sfărâmat de linişte, încet, încet, cu scrâşnetul metalic al unei maşini băgate la presă, pentru reciclare. Dar foşnetul ud al frunzei, şuieratul prietenos al vântului, îmbrăţişarea tunetului, şi ropotul sec al ploii - au devenit cântec nesfârşit. Iar tu... te ghemuiai la pieptul meu, zgribulită precum un pui de pisica ud, ne-nţelegând acordurile."




sursa foto: Google

Nesfârşitul drum (1)

"Am luptat întotdeauna..." îşi spuse, şi răsuci ţigara aprinsă între degete, încercând să-i găsească linii neregulate. Fumul se ridica parfumat, cu o magie înceată, albastră, ce completa existenţa încăperii cu pereţi coloraţi. " Am făcut-o întotdeauna... înainte de-a mă naşte, încă de pe vremea când acel pumn de pastile a luat forma întunecată a podului către moarte. "

"N-am înţeles niciodată de ce i-am refuzat chemarea. De ce nu i-am trecut arcuirea. Poate cursul repede al râului vieţii avea nevoie de o stâncă, care să-i împartă apele imperfecţiunii - în volburi strălucitoare, mirosind a curcubeu de primavară târzie."

"Nu ştiu... Acele şoapte stinse pe care le aud, acele rare momente de linişte adâncă, care sunt precum foşnetul cenuşiu al ceţei dintr-o pădure de arţari ... nu mi-au spus niciodată. Ori... poate n-am ştiut să le-nţeleg poezia, să prind gustul străin al versului sucit în lemn de dud, acolo unde picăturile de rouă împing la vale viitori fluturi... "

sursa foto : Google

Sonic Mood (16)

... superbă voce

Acel sărut... cu gust de sânge

De unde să încep?...
Poate de la faptul că sunt om. Şi ca orice om, am defecte. Nu m-am născut perfect, şi nici cu "Depanare şi modernizare", sau "Cartea celor cinci cercuri" , în braţe. Nimic de genul ăsta. Cândva am fost un copil mic, blând, şi "prost", care credea că toţi oamenii sunt buni la suflet, şi care ierta foarte repede. Cândva am fost un adolescent puţin naiv, aflat în căutarea răspunsurilor, care avea haine ciudate, şi tunsoare cretină. Cândva... am fost un tânăr frumos, care radia lumină, şi cu toate astea... s-a găsit cineva să mă ameninţe cu moartea. Nu mă mai sperii acum, aşa cum am făcut-o atunci. Cred că la ora asta, mai degrabă... iau aminte. Un fel de "da, mă, vrei să mă omori?... vino şi încearcă, dacă-ţi dă mâna". Am trecut de atâtea ori pe lângă moarte, mai aproape, sau mai departe, că râd când vine vorba de "dat colţul". "Toată treaba e să nu mor ca prostul", obişnuiesc să spun, râzând. Era să crăp înainte de a mă naşte, apoi de la pastilele pe care le ronţăisem (cu poftă, probabil) pe la 2 ani, să mă înec pe la 5 ani,  am avut o contuzie la ceafă şi era fiu "bricegit" în clasa a 5-a (astea 2 au fost la scurt timp una după cealaltă, un... 2 în 1), pe la 18-19 ani am auzit pentru prima oară "dacă nu mă omori tu, te omor eu", iar puţin mai târziu, pe la 23, a trecut pe lângă grupul de soldaţi din care făceam parte - un frumos şi mare trasor, ricoşat dintr-o ţintă de tanc... 
Şi dacă stau să scotocesc prin amintiri, de la 23 la 37... în mod sigur mai găsesc.
Ideea nu e să aliniez evenimentele de genul, pentru că nu-s chiar amuzante pentru unii. Ideea e că sunt unele aspecte în felul meu de a fi, pe care vreau să le păstrez. Cu riscul de a-mi pune viaţa în pericol. În ciuda faptului că aparent, nu merită. În ciuda faptului că mi s-a spus în mod repetat  "băi, stai calm, nu e treaba ta". În ciuda nepăsării din jur, care devine din ce în ce mai mult pentru mulţi - exemplu.


Sâmbăta trecută aşteptam cu un grup de amici/prieteni, să intrăm pe bac. Ne pregăteam de o mică ieşire la iarbă verde, să stăm cu nişte beri în braţe, la un mare foc de lemne. Toate bune şi frumoase, până când la doi paşi de noi, s-a auzit pocnetul înfundat al unei palme date cu furie... Un "mascul" îşi bătea prietena. Mda... În plină stradă. Ce dracu' putea să fie...

Şi nimeni n-a reacţionat. Nici măcar eu, pentru că mă aşteptam să fi dispărut fazele astea de Neanderthal jegos. Toţi am fost măcar puţin şocaţi. Problema nu e că nimeni n-a reacţionat imediat la palma pe care şi-a luat-o tipa, problema e că nimeni, în afară de mine şi un tip din grup, nu a făcut nimic, atunci când dobitocul a dat-o câteva secunde mai târziu - cu capul de o maşină, făcând sângele să-i ţâşnească pe nas. M-am uitat la amicul meu, şi l-am întrebat :"mergi să-l ardem pe tip?" Uneori poate e bine să sari peste etape.  În drum, am dat peste tânăra care plângea în hohote, cu sângele şiroindu-i pe faţă. Avea în jur de 20 de ani, şi un chip de copil îngrozit. Singurul lucru pe care l-am putut face, a fost să-i dau o batistă, si să alerg după nemernic. Ghinion. Cineva pusese un gard în spatele parcării, şi dobitocul, deşi beat, reuşise să-l sară. În plus, venise bacul. N-am mai apucat să-i aplicăm ăluia nici o corecţie. Şi nici nu ştiu dacă a făcut-o cineva. În schimb, i-am văzut faţa. Iar eu am memorie vizuală bună...

Întrebări sunt multe... Cum poţi să stai lângă un om ca ăsta? Cum poţi să te cobori la a fi sacul de box al cuiva? Cum de pot fi oamenii pasivi, în momente de genul? Se gândeşte vreunul că ar putea să se bucure de aceeaşi... "atenţie", în momente similare? Ce s-a întâmplat cu protejarea celor mai slabi decât noi?
Am auzit de atâtea ori "nu te băga, că nu e treaba ta, dacă îţi iei şi un cuţit în gât, pe tema asta?", că-mi vine să vomit. Ei bine, n-am de unde şti dacă "o merita", sau nu, ideea e că nu pot doar să stau, şi să mă uit. Ăsta nu e show la care oamenii se dau cu puţină  vopsea roşie, şi fac senzaţie la TV.

E un lucru curios... Uneori... urăsc şi dispreţuiesc oamenii. Pentru că mi se par mici, urâţi, superficiali, meschini, egoişti, aplecaţi doar asupra problemelor materiale. Cu toate astea, încă le port grija.  Şi nu vreau să schimb asta. Pentru că ştiu că printre ei sunt şi oameni buni. Puţini, dar există.



sursa foto : http://www.agenda.ro/news/images/16680/1/batausii-de-neveste-vor-fi-trecuti-pe-liste-publice.html